Brucan voia să rămânem comunişti

Revoluţionarul Marian Mierlă, 22 de ani mai târziu

„Adevărul“ vă prezintă povestea lui Marian Mierlă, care la 22 decembrie 1989 a ajuns, din portar la Muzeul de Artă, membru în CFSN, şi felul în care gândeau „emanaţii“ Revoluţiei.

Marian Mierlă este unul dintre cei 39 de membri incluşi în seara de 22 decembrie 1989 în Consiliul Frontului Salvării Naţionale (CFSN), deşi la acea vreme nu era decât un simplu paznic la Muzeul de Artă din Bucureşti şi, în paralel, student la Politehnică. În episodul de ieri al serialului „Misterele Revoluţiei" aţi putut citi cum, în primăvara lui 1989, Mierlă a fost racolat de un personaj misterios, care s-a recomandat Adrian şi care l-a învăţat cum să creeze o „reţea în noduri" care să iasă în stradă atunci când va veni vremea potrivită pentru înlăturarea lui Ceauşescu. Întâmplător sau nu, pe 22 decembrie, Mierlă a fost luat din stradă şi pus la aceeaşi masă cu noii lideri ai României, în urma unei poveşti uluitoare.

De ce credeţi că acel personaj misterios, Adrian, care v-a însărcinat să formaţi o reţea îndreptată împotriva regimului, v-a ales tocmai pe dumneavoastră?

Mi-e imposibil să spun că ar fi existat o cauză pentru care m-a contactat, dar eu aveam nişte antecedente. Era un grup de studenţi, focalizat pe lângă cenaclul universitar, care a vrut să acţioneze atunci când au fost grevele de la Braşov. Au venit la mine, la casa de bilete de la muzeu, să-mi spună că trebuie să facem ceva. Ne-am întâlnit într-un subsol. Eu am fost împotrivă şi ­le-am spus că nu avem sorţi de izbândă, pentru că nu vom apuca să ieşim din cămine şi se va şti. Numărul de turnători era colosal. Apoi au spus să venim în cămine şi să analizăm sistemul, iar eu le-am zis: „La ce bun?".

N-au avut probleme cu Securitatea?

Pe unul dintre ei, Caius Dobrescu, l-au băgat în altă cameră de cămin, unde îl ascultau, şi apoi l-au şi arestat. Ăia erau intrigaţi de unde ştia el că e ascultat, dar el nu ştia, doar că vorbea verzi şi uscate din paranoia unui tânăr aflat sub dictatură. Iarna, când era frig, vorbea singur prin casă: „M-am trezit, sunt aproape îngheţat, tovarăşu' colonel. Am o senzaţie vecină cu beatitudinea", texte de genul ăsta. Şi ăia credeau că el ştie că are microfoane.

Totuşi, mari acţiuni n-aţi avut cu aceşti studenţi.

Grupul ăsta nu făcea, de fapt, nimic. Înainte de clipa în care te apucai să faci ceva, erai deja prins. Nu se putea face nimic, iar cei care au făcut ceva au făcut cu voie. Interesul Partidului şi al Securităţii era să dea senzaţia că se întâmplă ceva şi că la un moment dat va fi ceva. Ana Blandiana şi Mircea Dinescu au primit ordin să devină disidenţi, dar eu nu am dovezi. Ce probe să aduc? Toţi cei care au fost adevăraţi au murit. Ori te omorau, ori te „dileau" cu un tratament medical.

Lui Mircea Dinescu i-au stabilit domiciliu forţat.

Vă pare credibil că la tine, poet considerat disident, cu domiciliu forţat şi cu securist la poartă, vin şi-ţi iau interviuri ziare din Germania şi din alte ţări? Plus, cum supravieţuieşti? Nu ai serviciu, n-ai voie să ieşi, cine îţi aduce o pâine, o cană cu apă? Doina Cornea nu a fost cu ordin, de aia a avut şi un tratament diferit şi violent, dar fiica doamnei Cornea era în proximitatea lui François Mitterrand. Toţi cei care nu au avut aşa ceva din 1947 încoace au fost omorâţi.

Cum aţi ajuns să faceţi parte din CFSN în seara de 22 decembrie 1989?

În acea seară eu eram în faţa Televiziunii, venit odată cu mulţimea din stradă. S-au scos nişte megafoane afară şi s-a zis că există grupuri teroriste şi să ne oferim voluntari să luptăm. M-am dus şi eu şi ne-am constituit un grup care-i ţineau pe ăia să nu intre prin geamuri. Eu aveam multe ţigări la mine şi toţi ştiau cum mă cheamă, pentru că dădeam ţigări în stânga şi-n dreapta. Şi a venit unul şi a zis: „Te cheamă cineva înăuntru".

De unde ştia cel care vă chema că sunteţi acolo, în faţa Televiziunii?

Eu dădusem nişte bileţele să se anunţe prin megafoane ca „grupul Mierlă" să se întâlnească la statuia de ­inox a lui Lucaci. Voiam să mă găsesc cu cei pe care-i cunoşteam, aveam mulţi prieteni. Aşa îmi explic cum au aflat ei că sunt jos.

Şi cum a fost, cine vă chema?

Era profesorul Valeriu Bucurescu, mai târziu aveam să aflu că aşa îl cheamă. A murit acum câţiva ani. Cum m-am dus, Bucurescu m-a întrebat: „Tu eşti Mierlă?". Zic: „Da", şi m-a pus să mă legitimez. Nu prea i-a convenit, pentru că în documente nu aveam barbă. Până la urmă i-am arătat o legitimaţie recentă de la bibliotecă, s-a convins că eu sunt şi a zis: „Da, el e Mierlă". Un tip înalt şi spătos, care era lângă el, mi-a spus: „Felicitări, domnule Mierlă, faceţi parte din Guvernul României!".

De ce tocmai dumneavoastră?

Bucurescu a negat ulterior întâmplarea şi a spus că voia un student care să reprezinte studenţimea. Dar nu are logică, pentru că, dacă voia un student, putea să întrebe cine e student pe acolo, însă el m-a căutat pe mine, nominal. Plus că, odată ce mi-a văzut actele, nu-i convenea că am barbă. Voia să fie sută la sută sigur că sunt omul pe care-l caută.

Credeţi că această situaţie a avut vreo legătură cu acel Adrian care v-a racolat, a fost ca o recompensă?

N-aş putea să spun, dar cert este că oamenii care au luat puterea m-au vrut în cercul lor, pentru că şi după ce am renunţat m-au căutat insistent.

"Iliescu şi ai lui s-au proclamat victorioşi, dar unde sunt învinşii? E culmea absurdului. Unde sunt ăia pe care i-ai învins dacă ai avut un război şi ai ieşit victorios?''
Marian Mierlă revoluţionar

Teza Mierlă

Marian Mierlă nu este de acord cu teoria conform căreia Revoluţia a fost făcut de întreg poporul român. „Evident că nu s-a răsculat întreaga ţară în 1989. Asta e ideea lui Iliescu şi a celorlalţi de lângă el, că totul trebuie să reprezinte o unanimitate ca să fie valabil. Nicio revoluţie din lume nu a cuprins un întreg popor şi oricum e imposibil. O mică parte, probabil sub 1%, a participat efectiv la ceea ce se poate numi Revoluţie".

„Au vrut să-mi dea o funcţie pentru că ştiam prea multe"

V-au anunţat că faceţi parte din Guvern. Apoi?

M-au dus la etajul 11 al Televiziunii, unde erau Iliescu, Brucan, Mazilu, mai mulţi care au apărut atunci în prim-plan. Bucurescu m-a prezentat ca şi cum ceilalţi de acolo ştiau cine sunt. A zis: „Vi-l prezint pe Mierlă. El este Mierlă". Ştiu că toate astea mă expun ridicolului, pentru că eu nu am dovezi. Pot fi pus, pe bună dreptate, alături de cei care au stârnit atâtea minciuni despre Revoluţie, dar aşa s-a întâmplat.

Cum era acolo, la TVR?

Era o panică generală. Eu, la etajul 11 al Televiziunii, eram îngrozit de ce se dădea la televizor, mi se părea că e foarte aproape ca totul să scape de sub control. Chiar am crezut că se dau lupte pe culoare şi am cerut o armă. Erau la discreţie pe o masă şi mi-au dat o puşcă mitralieră, dar eu, nefăcând armata, am zis că nu ştiu să o folosesc şi a venit Mihai Lupoi să mă înveţe. În consecinţă, idiotul s-a apucat să tragă pe fereastră în jos, ca să-mi arate. De unde, la scurtă vreme, a apărut că Televiziunea e cucerită, că deja trag din Televiziune. Ăla a fost, Lupoi, ca ­să-mi arate mie cum se trage.

Cei care erau la etajul 11, oamenii importanţi, ce reacţii aveau?

Cei care au avut un rol după căderea lui Ceauşescu se ştiau dinainte că vor avea un rol. Eu i-am văzut în acea noapte de 22 decembrie. În Televiziune, cât a stat Iliescu, nu s-a tras un foc. După ce a plecat el a început circul. Iar el, cu un tupeu fenomenal, spune că i-au zburat gloanţele pe la urechi. Cât a stat el, a fost linişte totală. În plus, s-a dat impresia că oricine putea intra oriunde, ceea ce era fals. Totul era sub control.

Aţi spus că persoanele aflate la etajul 11 păreau să vă cunoască. N-aţi stat de vorbă cu ele?

Am stat de vorbă cu Brucan în acea noapte, părea şi el speriat, avea obsesia să vină ruşii, tot încerca să dea telefoane. De dimineaţă, pe la patru, a reuşit să vorbească la Moscova, dar ruşii au zis că nu vin. Că trimit ce vrem, ajutoare, orice, dar cu armată nu vin.

Ce v-a spus Brucan?

A vrut să ştie ce e cu grupul meu, avea un ziar în mână şi îşi nota pe marginea lui. Intrarea în vorbă a avut loc în felul următor: un glonţ a ricoşat în perete şi m-a zgâriat la cap. El a zis atunci: „Vai de mine, chemaţi un doctor!". Şi atunci am intrat în vorbă cu el. Cineva i-a spus ceva de mine, eu nu ştiam cine e Brucan, după aia ­mi-am dat seama că era acolo cel mai important. M-a întrebat: „Înţeleg că ai un grup, ţi-a fost greu?". I-am povestit în mare, şi el a zis: „Astea sunt lucruri care trebuiesc consemnate în istorie, nu eşti fitecine". Eram mulţumit de mine în momentul ăla.

Credeţi că Brucan şi Iliescu ştiau ceva despre cei ca dumneavoastră, care se constituiseră în nişte grupări înainte de '89?

Probabil că Iliescu şi ceilalţi erau la curent că există nişte grupuri care vor face treaba din stradă pentru ca ei să vină la putere. Şi,s când au venit la putere, au încercat să-i atragă lângă ei pe oamenii din aceste grupuri. 

Cum au încercat să vă atragă şi pe dumneavoastră.

Ei au încercat, dar până dimineaţă m-am edificat despre ce era vorba acolo, în cercul puterii. Am plecat şi nu ­m-am mai întors niciodată.

În ce sens v-aţi edificat?

În sensul că ei vorbeau cu „tovarăşi" acolo, plus că toată noaptea Silviu Brucan s-a chinuit să ia legătura cu înalte oficialităţi sovietice din jurul lui Gorbaciov. M-a dezamăgit că erau toţi comunişti şi că se chinuiau să menţină sistemul. Brucan a zis că sistemul comunist este bun şi nu se poate renunţa.

Până când aţi făcut parte din CFSN?

Oficial am ieşit din CFSN la începutul lui ianuarie, dar practic n-am făcut niciodată parte din el. Pe 6 ianuarie ­m-am înscris în PNŢCD. Ei au încercat să mă caute, Valeriu Bucurescu m-a căutat insistent după ce eu am plecat în dimineaţa de 23 decembrie de la Televiziune. M-a căutat să mă întrebe ce am eu împotriva comuniştilor. Şi eu i-am zis că sunt atâtea dovezi, că nici nu trebuie să mă explic.

De ce credeţi că insistau?

Ei voiau neapărat să-mi dea o funcţie. A fost practica lor de a-i lua lângă ei pe toţi cei care ştiau ceva şi reprezentau un pericol. Şi am şi reprezentat, pentru că Iliescu nu s-a aflat niciodată într-un pericol mai mare decât la manifestaţia din 12 ianuarie 1990. Totul s-a pus în spinarea lui Dumitru Mazilu atunci, dar el, în după-amiaza aia, era beat. Eu am avut atunci un discurs coerent, sprijinit de mulţime. Cazimir Ionescu mi-a spus să încetez, că o să cadă Guvernul şi rămâne ţara de izbelişte. După momentul ăsta au trecut la ameninţări.

În ce fel?

Imediat după 12 ianuarie, puterea a constatat că sunt un inamic şi reacţia a fost foarte violentă. Articole dure la adresa mea în ziarele Puterii şi zeci de telefoane date părinţilor mei, dintre care unul pe 12 ianuarie noaptea - să mi se ridice corpul din Politehnică, pentru că am fost spânzurat. A doua zi, mama a găsit oase lipite cu scotch pe uşă. A fost o perioadă foarte dificilă.