Bolnavii psihic: condamnaţi fără vină la închisoare

În lipsa unor programe eficiente de recuperare, fie şi parţială, bolnavii psihic sunt sortiţi să-şi sfârşească zilele în spatele unor gratii

Sistemul de asistenţă şi de recuperare a persoanelor cu deficienţe mintale este în continuare deficitar, în pofida presiunilor externe şi a sumelor investite. Un procent infim de bolnavi sunt recuperaţi.

Cele mai recente rapoarte ale organizaţiilor non-guvernamentale care apără drepturile persoanelor cu dizabilităţi mintale trag un semnal de alarmă în ceea ce priveşte condiţiile în care sunt trataţi bolnavii. Terapiile sunt doar pe hârtie, iar controalele medicale nu se fac la timp.

Consecinţa: cei cu dizabilităţi mintale nu mai părăsesc aproape niciodată centrele în care sunt internaţi din cauza faptului că sunt consideraţi fără şansă de vindecare.

„Bolnavii internaţi nu mai ies aproape niciodată din centre, iar starea lor se înrăutăţeşte pe zi ce trece în loc să se îmbunătăţească. În urma mai multor vizite în diferite centre am constatat că unii trăiesc chiar în condiţii inumane", a declarat Georgiana Pascu, reprezentant al Centrului de Resurse Juridice.

„Bolnavii sunt trataţi ca nişte ciumaţi"

Cei 116.000 de români afectaţi de dizabilităţi mintale sunt consideraţi lipsiţi de orice speranţă de vindecare. Mulţi oameni, chiar şi o parte dintre cei care-i tratează, se obişnuiesc cu această idee, iar bolnavii ajunşi în centre speciale nu mai apucă să mai vadă lumina zilei „în libertate".

Totuşi, aceşti oameni nu trebuie priviţi şi trataţi ca nişte condamnaţi la o viaţă în semi-închisoare, deoarece cu ajutorul terapiilor îşi pot dezvolta anumite abilităţi prin care pot învăţa cum să se descurce singuri, undeva acasă.

Cu toate acestea, reprezentanţii organizaţiilor nonguvernamentale susţin că majoritatea bolnavilor nu beneficiază de astfel de terapii decât pe hârtie, lucru demonstrat prin faptul că cei mai mulţi părăsesc centrele doar prin deces.

Cazurile mediatizate ale câtorva astfel de centre din ţară (în Giurgiu, Constanţa, Dolj etc) au scos la iveală un sistem de îngrijire precar, care nu numai că nu-i ajută pe pacienţi să progreseze, ci le înrăutăţeşte starea. „După 1990, sistemul s-a prăbuşit. Bolnavii au ajuns să fie trataţi ca nişte ciumaţi, au ajuns să fie deprivaţi de minime îngrijiri medicale, ca să nu mai vorbim de intervenţii ţintite psihoterapice. Atât timp cât nu există evidenţă clară a patologiei legată de bolnav, a tratamentului investit în patologie şi a rezultatelor spre care se îndreaptă tratamentul, oricare centru devine o gaură neagră financiară în care totul intră şi nimic nu iese", a declarat Gabriel Diaconu, medic psihiatru.

Cei care se ocupă de aceste persoane susţin că reintegrarea oamenilor este posibilă, însă cifrele arată că procentul este aproape nesemnificativ.

Rată infimă de recuperare

De exemplu, în judeţul Olt, există şase centre de îngrijire şi recuperare a persoanelor cu handicap, în care sunt îngrijiţi 143 de beneficiari, însă un număr foarte mic de bolnavi au fost reabilitaţi. „Pe parcursul anului 2011 s-a reuşit integrarea în familie a şase beneficiari şi incluziunea socială pentru un trai independent în comunitate a trei beneficiari, toţi având dizabilităţi mintale.

În acelaşi an, s-au înregistrat 10 decese, un tânăr şi nouă persoane vârstnice. În primele două luni ale acestui an s-a reuşit incluziunea în comunitate a unui tânăr şi s-au înregistrat două decese, persoane vârstnice", declară Constantin Moţ, director general al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Olt.

În centrele în care stau beneficiarii, potrivit lui Constantin Moţ, se desfăşoară activităţi de socializare şi petrecere a timpului liber, precum şi activităţi de terapie ocupaţională. Acestea au ca scop principal stimularea, întărirea motivaţiei şi încrederii în propriile forţe, deprinderea şi păstrarea abilităţilor de autoservire a beneficiarilor.

Un pas înainte

Nu toate instituţiile de tratare a bolilor mintale intră în categoria „centrelor negre". De exemplu, la Giurgiu, în ultimii doi ani s-au făcut multe lucruri pentru reintegrarea în societate a persoanelor cu retard mintal, potrivit lui Dan Ghenea, medic psihiatru în Centrul Social Estuar. El a participat la evaluarea bolnavilor de acolo.

„Înainte, în aceste centre nu existau facilităţile necesare pentru ca pacienţii să poată evolua. Nu se făcea mare lucru ca program cu ei. La unul dintre centre existau nişte programe, dar, în general, nu era un mediu propice pentru a obţine reabilitarea. O bună parte dintre bolnavi au fost mutaţi deja în locuinţe sociale", completează Dan Ghenea.

Acesta susţine că şi la Suceava s-au făcut paşi semnificativi. Centrul din Siret  se remarcă prin programe de terapie ocupaţională, de consiliere, de dezvoltare a abilităţilor necesare în viaţa de zi cu zi.

Retardul nu se vindecă, dar se ameliorează

Cei 116.000 de români afectaţi de dizabilităţi mintale sunt consideraţi lipsiţi de orice speranţă de vindecare. Nu mai pot avea o viaţă socială din cauza faptului că nu-şi pot purta singuri de grijă, mai ales cei aflaţi într-un stadiu foarte avansat.

Spitalul de psihiatrie de la Poiana Mare, judeţul Dolj, a fost mulţi ani polul degradării umane din România 

„Oamenii, chiar dacă au dizabilităţi mintale, pot să trăiască în afara centrelor. În unele cazuri este nevoie de internare, însă nu pe viaţă. Nu trebuie să fii deştept, ci competent pentru a te descurca. Aceste persoane pot deprinde abilităţi. Trainingurile vocaţionale pot genera autonomie", a explicat Gabriel Diaconu.

Specialiştii spun la unison că aceşti bolnavi nu sunt lipsiţi de speranţă şi nu trebuie priviţi ca o povară.

 „Chiar dacă pentru cei cu retard mintal nu mai există nicio speranţă că pot fi vindecaţi, sunt şanse să fie reabilitaţi într-o mare măsură. Asta înseamnă să poată avea grijă de ei înşişi (se pot spăla, îmbrăca şi munci). Totuşi, statul îi prejudiciază de dreptul lor constituţional la viaţă şi, prin extensie, îi condamnă la o formă de încarcerare, fără ca ei să fi comis vreo infracţiune", a mai spus Gabriel Diaconu.

116.000 de persoane cu retard mintal sunt înregistrate oficial în România.

"Cât timp nu există o evidenţă clară a patologiei, a tratamentului şi a rezultatelor acestuia, oricare centru de recuperare devine o gaură neagră."

Gabriel Diaconu medic psihiatru

Antecedente sumbre

Problemele cu privire la abuzuri în domeniul sănătăţii au fost sesizate chiar şi de organisme internaţionale. Înainte de intrarea României în Uniunea Europeană, Guvernul român a primit o scrisoare de la reprezentanţii Mental Disability Advocacy Centre (ONG înfiinţat în Ungaria în 2002), în care oficialii UE îşi exprimau îngrijorarea cu privire la protecţia drepturilor persoanelor aflate în instituţii psihiatrice.

„Apelăm la dv. pentru a remedia urgent criza din sistemul medical românesc, în care sute de bolnavi psihic trăiesc în condiţii de abuz şi neglijenţă, ale căror drepturi sunt încălcate", precizează scrisoarea.

Cazuri care ne-au trimis la CEDO

Reprezentanţii ONG-ului Centrul de Resurse Juridice au depistat câteva nereguli grave în centrele cu persoane cu dizabilităţi mintale şi au trimis câteva dosare la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Ei semnalează abuzurile angajaţilor asupra persoanelor internate în centre de tip rezidenţial, care s-au soldat cu decese.

Unul dintre cazuri face referire la un tânăr care şi-a găsit sfârşitul în condiţii groaznice. Pe 23 aprilie 2009, CEDO a fost sesizată cu o plângere în numele lui Valentin Câmpeanu, decedat în condiţii tragice într-un spital de psihiatrie din România.

Câmpeanu fusese abandonat de la naştere şi şi-a trăit toată viaţă în centre de plasament. Băiatul suferea de o combinaţie unică şi istovitoare de boli: avea o dizabilitate intelectuală severă (retard mintal), era infectat cu virusul HIV (cel mai probabil de la naştere) şi, în momente diferite ale vieţii sale, a avut hepatită şi tuberculoză.

După vârsta de 18 ani a fost transferat la Spitalul de Psihiatrie de la Poiana Mare (Dolj). Tânărul a murit după şapte zile de spitalizare, pe 20 februarie 2004.

Reprezentanţi ai Centrului de Resurse Juridice, care se aflau întâmplător în vizită în acel spital în ziua morţii sale, l-au găsit singur într-o cameră rece, purtând doar o bluză de pijama, zăcând într-un pat fără cearşafuri. Deşi nu era în stare să meargă la toaletă sau să mănânce singur, personalul spitalului a refuzat să-l atingă de teamă să nu se infecteze cu HIV.

Reprezentanţii Centrului de Resurse Juridice au apelat la CEDO pentru a sancţiona atitudinea serviciilor sociale româneşti faţă de persoanele cu dizabilităţi intelectuale.

Nu e nimeni vinovat

Un alt caz care a ajuns la CEDO reclamă condiţiile suspecte în care au murit şapte pacienţi (patru femei şi trei bărbaţi) în Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare, în lunile ianuarie-februarie 2004.

În momentul decesului, cei şapte pacienţi aveau vârste cuprinse între 32 şi 66 de ani. Şase dintre ei au murit fie în urma unui infarct miocardic, fie în urma unei bronhopneumonii care a provocat deficienţe cardio-respiratorii fatale.

Cel de-al şaptelea pacient a murit în urma unui traumatism cranio-cerebral. Toţi pacienţii erau într-o stare de subnutriţie severă în momentul decesului, fiind spitalizaţi la Poiana Mare de foarte mult timp (unul dintre ei, o femeie, fusese instituţionalizată întreaga viaţă). Ei fuseseră diagnosticaţi cu diferite probleme de sănătate mintală (depresie sau schizofrenie şi deficienţe intelectuale).

În acest caz, sesizarea depusă la CEDO are ca scop principal aducerea la cunostinţă a abuzurilor asupra persoanelor cu dizabilităţi din instituţii de asistenţă socială sau spitale de psihiatrie.