Boala fără leac

Personajul despre care scriu aici este dependent de “a face rău” cum este un diabetic de insulină. Şi boala lui este fără leac.

Tipul uman la care mă refer aici a alimentat masiv decenii reţelele de delatori.

Nu a dispărut. Când se va întâmpla, adică va sucomba sau se va împuţina, ţării ăsteia îi va fi ceva mai bine. Tipul e însă departe de a fi capitulat şi nu este nici măcar pe cale de dispariţie, ca dropia de pildă. Nu e un capitol de istorie, cum am crede, dimpotrivă. Este viu, prezent în toate intersţiile vieţii cotidiene, chiar dacă nu îl vedem. Şi nu îl vedem pentru că una dintre pasiunile lui cele mai fierbinţi este să trăiască ascuns. E un şobolan din născare. Afişează o faţadă de ins respectabil, chiar patriotică, de civilitate, maniere şi politeţuri. Dar adevărul, miezul lui, este ascuns. Trăieşte pe două planuri măcar. Este o condiţie a existenţei acestui personaj deloc literar că vrea să rămână modest, umil, anonim. Nu vrea să se ştie ce face, cu ce se ocupă de fapt. Fireşte. Ultimii aproape 20 de ani de democraţie - cam scălâmbăită ce e drept - nu l-au trimis la muzeu. Supravieţuitor prin instinct, şi-a găsit alte debuşee psihologice. Pentru că omul nostru trăieşte din satisfacţia de a face rău. Cât de mic, dar să îl facă. Să vadă că un vecin, rudă, amic&duşman suferă. Simte nevoia să se bucure de răul făcut chiar de el. Să nu subapreciem sentimentul cu pricina. Omul în cauză, indiferent de nivel de educaţie, de vârstă, de sex, nu suportă să ştie că e cineva prin preajmă căruia îi merge normal. El de fapt nu suportă pe nimeni prin preajmă. Se hrăneşte copios din frustrări, invidii, resentimente. E ceva la fel de puternic cum alţii au când copilul lor are un succes sau fac o călătorie sau au o nouă iubită etc. Sunt atâtea lucruri bune în viaţă. Şi trăsăturile pe care le definim negative descarcă aceeaşi energie sufletească. De unde şi supravieţuirea acestui ins extrem de nociv şi după ce dictatura s-a terminat. Nici nu a fost măcar inventat de perioada postbelică, dar atunci s-a ridicat - în condiţiile ştiute - în grad. Epoca 1948/89 i-a dat influenţă. L-a făcut chiar să impună tonul unei întregi societăţi. 

Azi nu se mai prezintă la partid ori la securitate. Poate doar la şeful de birou să îi raporteze că are un coleg care leneveşte şi îl defăimează. Nici nu prea mai scrie delaţiuni. Ce rău îi pare că nu mai există o singură instituţie să îi primească şi să îi aprecieze dejecţiile! Azi sunt prea mulţi şefi şi nu prea ştie unde să se ducă. Eh, autoritatea, disciplina au scăzut, deplânge el moravurile zilei. Aşa că a luat-o haiduceşte pe cont propriu. Trebuie, ce să facă, împrejurările nu îi sunt favorabile, să se mulţumească, bietul, cu fleacuri. Dacă vă plimbaţi prin cartier ca să vă regăsiţi puţin suflul, romantismul ăsta poate să dispară într-o clipă când vă cade un muc de ţigară în cap, azvârlit intenţionat de la etaj. Priviţi în sus şi veţi observa o căpăţână dispărând în grabă. Îi aparţine. Dacă vă găsiţi în parcare maşina nou-nouţă cu caroseria zgâriată, el este sigur autorul. Dacă îţi găseşti câinele zăcând în curte, să ştii că el este cel care a aruncat chifteaua otrăvită. Alţii şi-au făcut loc pe forumuri şi pe blogguri. La adăpostul anonimatului - v-am spus că îi place umbra - aruncă murdării în toate direcţiile. Zilnic se răcoreşte, fără nicio legătură cu omul sau cu tema discuţiei. Personajul despre care scriu aici este dependent de “a face rău” cum este un diabetic de insulină. Şi boala lui este fără leac. Îl găseşti cu aceleaşi frustrări - lipsit de seninătate şi echilibru – intrigând pe la colţuri în toate zonele, politică, media, biserică, universitate, afaceri. Dar şi în zonele cele mai modeste.