Biserica din Cozia a fost minunea Evului Mediu românesc

Mănăstirea Cozia a fost construită între anii 1388 şi 1393

La ctitoria voievodului Mircea cel Bătrân, a fiinţat prima şcoală de copişti şi caligrafi din Ţara Românească. Acolo a trăit şi primul compozitor român, Filotei.

Prin părţile Coziei, legenda spune că voievodul Mircea cel Bătrân (1386-1394/1395, 1397-1418) pornise un război împotriva ungurilor. Şi-a încartiruit armata pe Valea Oltului, în dreptul Bivolarilor. Cortul domnesc era instalat pe pajiştea din faţa muntelui. Acolo, voievodului i s-ar fi dezvăluit o „arătare dumnezeiască". Dimineaţa, când s-a trezit, a hotărât ridicarea unei mănăstiri. Realitatea istorică este alta însă. Mircea s-a războit doar cu turcii, nicicum cu ungurii cărora le-a fost vasal.

Mănăstirea de la Nucet

Un sâmbure de adevăr există totuşi în legenda care circulă şi-acum pe Valea Oltului. Voievodul muntean este ctitorul Mănăstirii Cozia, construită între anii 1388 şi 1393. Nicodim, stareţul mănăstirilor Vodiţa şi Tismana, duhovnic al domnitorului, a avut un rol important în ridicarea lăcaşului. Când a fost dat în folosinţă, Nicodim a ţinut slujba de sfinţire. Iar ca stareţ, l-a impus pe ieromonahul Gavriil, unul dintre ucenicii  sfântului de la Tismana.

Numele Cozia provine de la cuvântul pecenego-cuman „Koz", care înseamnă nucă. Într-adevăr, regiunea este recunoscută pentru creşterea nucilor. De altfel, multă vreme i s-a mai spus şi „Mănăstirea de la Nucet".

Planul general al mănăstirii respectă tiparul construcţiilor de acest gen. Curtea este încadrată de ziduri groase din piatră. La fiecare colţ existau turnuri de apărare. Chiliile, lipite de ziduri, aveau în faţă galerii şi pridvoare. În faţa bisericii, pe deal, se aşterneau livezi şi vii, iar în jurul zidurilor, imaşuri şi păduri care aparţineau călugărilor.

În mijlocul curţii generoase se afla biserica, de plan trilobat, modelul arhitectural bisericesc răspândit în Muntenia până târziu, în epoca modernă. Biserica a fost realizată din blocuri mari de piatră şi cărămidă. Faţadele sunt sculptate asemenea monumentelor similare de la Ravaniţa şi Krusevaţ (Valea Moravei, în Serbia). De acolo proveneau probabil pietrarii şi meşterii constructori care au lucrat la Cozia. Cele mai frecvente motive sunt geometrice şi zoomorfe: împletituri, balauri şi păsări.

 Nicolae Alexandru, un voievod catolic convertit la ortodoxie

Chipuri de „extraordinară duioşie"

În pronaos s-au păstrat fragmente din pictura bizantină originală. Arhitectul Petre Antonescu a subliniat printre primii importanţa edificiului bisericesc de la Cozia. „Reprezintă tranziţia între stilul bizantin copiat exact la noi după acela al bisericilor greceşti din veacul al XIII-lea (Teotocos din Constantinopol şi Sfinţii Apostoli din Salonic) şi între stilul bizantin împământenit cu totul în ţara românească", a scris Antonescu (Monastirea Cozia, Bucureşti, 1903). 

Biserica avea o tindă cu trei arcade, plafonată de o boltă sferică. Frescele din nartex (încăperea de la intrarea în biserică), realizate probabil de artişti sârbi, l-au încântat pe arhitect. „Trebuie văzute figurile celor doi arhangheli arhistratici, Gavriil şi Mihail, zugrăviţi de-a dreapta şi de-a stânga uşii ce dă spre choră. Aceste două figuri, pline de farmecul unei vieţi de graţie, sunt cele mai frumoase picturi din cele ce ne-a fost dat să vedem în vreuna din bisericile româneşti. Capul arh. Gavril, aşa cum a rămas, e de o extraordinară expresie de duioşie. Ovalul graţios al figurii, poza capului uşor înclinat la o parte, modelatul dulce, eleganţa corpului şi a atitudinii dau un farmec deosebit întregului chip".

Chipul Sfântului Nicodim a fost zugrăvit în partea de miazăzi a pronaosului (încăperea din biserică ce precede naosul). Ctitorul Mircea cel Bătrân este şi el zugrăvit pe zidurile bisericii, în naos (partea principală a unei biserici). În costum de cavaler cruciat, voievodul este înfăţişat ţinând în mâini macheta Mănăstirii Cozia. Alături se află fiul său, Mihail, asociat la domnie în 1408.

Temniţă, azil, cazarmă...

În cele peste şase secole de existenţă, mănăstirea a suferit numeroase modificări. Bunăoară, în 1517, Neagoe Basarab (1512-1521) a reparat clădirile şi biserica, înzestrând-o cu icoane şi mai frumoase. Atunci s-au construit un havuz (bazin de apă cu fântână arteziană în mijloc) şi o cişmea. În timpul lui Mihnea al II-lea Turcitul (1577-1583, 1585-1591), s-a reabilitat paraclisul (capelă construită lângă biserică) cu hramul „Adormirea Maica Domnului". În fine, în timpul lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), ansamblul monastic a fost refăcut.

Zugravul Preda şi cei trei fii ai săi au recondiţionat picturile din biserică (naos şi altar). Alţi trei zugravi - Andrei, Constantin şi Gheorghe - au pictat pridvorul. Şi mai mult s-a „primenit" mănăstirea în secolul al XIX-lea, prin reconstrucţia chiliilor de pe latura vestică. S-a lucrat 16 ani pentru reclădirea pavilioanelor din faţă. Totul în van, deoarece spre sfârşitul veacului, Cozia s-a dărăpănat.  A devenit, pe rând, temniţă, azil şi cazarmă. Până când, începând din anul 1928, a fost treptat restaurată.    

Încă de la înfiinţare, Cozia a devenit un centru cultural de seamă al vremurilor sale.  În mănăstirea de pe Valea Oltului, din 1415, a funcţionat prima şcoală de caligrafi şi copişti din Ţara Românească. Primii dascăli ai călugărilor au fost stareţul Sofronie şi monahul Filotei.

Primul compozitor român

Socotit printre cei dintâi imnografi (autori de imnuri liturgice) cunoscuţi din mănăstirile româneşti, Filos fusese mare logofăt în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Cunoştea bine limbile greacă şi slavonă. În anul 1392 a renunţat la dregătorie, devenind călugăr în Mănăstirea Cozia, sub numele Filotei. Singura operă scrisă de el, păstrată până astăzi, sunt „Pripealele" („Mărimuri"), imnuri religioase de laudă care cinsteau marii sfinţi, cântate la slujba privegherii în mănăstiri, odată cu psalmii. În secolele XV-XVIII, creaţiile lui, redactate în slavonă, circulau în toate bisericile ortodoxe balcanice. În 1696, Mardarie Cozianul a alcătuit un „Lexicon" slavo-român necesar şcolii mănăstireşti. În secolul al XVIII-lea, şcoala încă funcţiona. O menţionează Arhimandritul Ghenadie, venit la Cozia „din mică copilărie", ca să „înveţe şi carte" (1772).

"Această sfântă biserică, unde se prăznuieşte hramul Prea Sfintei şi Începătoarei de viaţă troiţe, este zidită în temelie de blagocestivul răposatul Domn Io Mircea Voevod cel Bătrân.''
inscripţie de la Cozia

1415 este anul în care, la Cozia, s-a înfiinţat prima şcoală de caligrafi din Muntenia.

Mitropolia Ungrovlahiei

Până în anul 1359, în Ţara Românească nu exista o mitropolie ortodoxă. Nicolae Alexandru (1352-1364), fiul lui Basarab I, era de confesiune catolică. Aşa cum se obişnuia în acele vremuri, s-a convertit la ortodoxie din raţiuni politice. Între domnitorul muntean şi Regatul Ungariei existau relaţii încordate. Pretinzând suzeranitatea lui Nicolae Alexandru şi un statut privilegiat politic şi religios în această parte a Europei, Ludovic cel Mare (1342 - 1382) intercepta corespondenţa voievodului cu Papa. Pentru a se elibera de sub influenţa regelui angevin, Nicolae Alexandru s-a adresat Patriarhului de la Constantinopol, Calist I, cu intenţia înfiinţării unei mitropolii ortodoxe. Cererea s-a aprobat imediat. Se miza pe o lovitură dură dată papistaşilor!

Fragment din epitaful creat la Cozia

Astfel a apărut Mitropolia Ungrovlahiei - „Vlahia dinspre Ungaria" (1359), cu scaunul la Curtea de Argeş (după alte surse la Câmpulung), sub conducerea lui Iachint. Până atunci, ierarhul slujise cauza ortodoxismului la Vicina, în nordul Dobrogei.

Cum s-au petrecut negocierile cu Patriarhia, cunoaştem din corespondenţa domnitorului Nicolae Alexandru. Documentele datează din anul 1359, fiind redactate în limba greacă. În primul act, o hotărâre a Sinodului Patriarhal, era menţionat Iachint, fost Mitropolit de Vicina, ca mitropolit al Ungrovlahiei. Din cel de-al doilea, o scrisoare purtând antetul lui Calist I, aflăm că Nicolae Alexandru încercase şi cu alte ocazii să treacă ţara „sub oblăduirea canonică a scaunului ecumenic". S-a stabilit ca, după moartea lui Iachint, urmaşul să fie hirotonit şi trimis de la Constantinopol.

Păstor, părinte şi dascăl

În scrisoare se recunoştea autoritatea mitropolitului Ungrovlahiei: „Toţi clericii din acea ţară şi ceilalţi sfinţiţi călugări sau laici, să asculte şi să i se supună ca unui adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor, să primească şi să împlinească toate câte va spune şi cu ce-i va sfătui şi învăţa pe ei, cu privire la folosul lor sufletesc". Lui Nicolae Alexandru i s-a cerut o scrisoare cu jurământ, prin care să promită supunerea veşnică faţă de Patriarhia de Constantinopol. În secolele XIV-XV, Iachint a fost succedat de: Hariton, Antim, Teodor I, Eftimie I, Iosif, Macarie I. Scaunul mitropolitan s-a aflat pe rând la Curtea de Argeş (1359-1517), Târgovişte (1517-1668) şi Bucureşti (din 1668).

Pe teritoriul Ţării Româneşti, între anii 1370 şi 1401, a fiinţat şi Mitropolia Severinului, pentru ţinuturile din dreapta Oltului. Primul mitropolit a fost Antim
Critopulos (1370-1381), de origine greacă. Din cauza atacurilor coroanei maghiare, reşedinţa a fost mutată la Strehaia, apoi la Râmnic (astăzi, Râmnicu Vâlcea).

Doamna Clara, agenta catolicismului

Domnitorul Nicolae Alexandru a avut trei soţii. Clara de Doboka, a doua dintre ele, a fost un adevărat agent al catolicismului în Ţara Românească. Era fiica lui Ion Mikud, din neamul banilor unguri din Severin. Despre ea a scris Constantin Gane, în „Trecute vieţi de doamne şi dom­ni­ţe": „Doamna Clara, fiind bigotă şi în strânse legături cu regele Ungariei şi cu Papa, şi-a petrecut viaţa de Doamnă în Curtea de Argeş, atât în timpul domniei soţului ei Alexandru Voevod, cât şi într-a fiului ei vitreg, viteazul Vodă Vladislav, căutând să convertească pe soţ, pe fiu, pe fratele ei, pe boieri şi tot poporul la adevărata credinţă creştinească, după părerea ei, catolicismul.

Cu toate aceste strădanii, cu toate că era înconjurată de preoţi şi de misionari papistaşi, cu toată corespondenţa ce întreţinea cu scaunul papal din Roma, ea nu reuşi să catolicească decât numai una din fetele ei, Ana, care ajunse nevastă de crai, a lui Straţimir, Ţarul Bulgariei. Biserica papistaşă din Curtea de Argeş a fost făcută de ea, acea biserică ale căror pitoreşti ruine se mai văd şi astăzi, pe un deal, în mijlocul grădinii publice din acel orăşel de provincie, fostă glorioasă capitală a Ţării Româneşti". 

Sub influenţa ei, Vladislav I (1364-1377) a chemat în Ţara Românească un episcop catolic din Transilvania, ca să sfinţească biserici şi altare. Voievodul a refuzat să-şi schimbe credinţa. Mai mult, în 1370, a înfiinţat Mitropolia ortodoxă a Severinului, la graniţa cu Regatul Ungar. 

Epitaful de la Cozia

La Cozia s-a realizat o capodoperă a broderiei liturgice bizantine. În 1395 şi 1396, călugării au ţesut pe mătase, cu fire din argint şi argint aurit, un epitaf de o frumuseţe aparte. Ca obiect liturgic, epitaful este un văl de procesiune, scos din altar în Vinerea Mare, aşezat pe o masă în mijlocul bisericii, purtat la Slujba Prohodului, care acoperă Sfânta Masă din altar până la Înălţarea Domnului.

Tema piesei religioase de la Cozia este Plângerea. Iisus este reprezentat întins pe „piatra ungerii", alături de Maica Domnului şi Sfântul Ioan Teologul. Scena conţine şi patru îngeri, dintre care doi au aripile desfăcute. În chenar, în slavonă, se află inscripţia ce reproduce troparul din Sâmbăta Mare de la Liturghia Sfântului Vasile: „Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cutremur şi nimic pământesc întru sine să nu gândească; că Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor merge să se junghie şi să se dea spre mâncare credincioşilor şi merg înaintea Lui cetele îngereşti, cu toată căpetenia şi puterea, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, feţele acoperind şi cântând cântarea: Sfânt, Sfânt, Sfânt". Epitaful, reprezentativ pentru ultima epocă de înflorire a artei bizantine, este expus la Muzeul Naţional de Artă al României. ;