„Biroul“ de voci pierdute
0
Zi de zi, saloanele Institutului ORL din Bucureşti adăpostesc oameni rămaşi fără voce. Aceasta este povestea lor. A celor condamnaţi temporar la muţenie
„Tudum-tudum-tudum", face măsuţa de metal când trece peste denivelările dintre plăcile de gresie. Iar ciorba din farfurii se mişcă ameninţător şi tacâmurile de metal par nişte monede vânturate într-un buzunar. La capătul culoarului, înainte de liftul ce pare desprins dintr-o altă epocă tehnologică, măsuţa cu mâncare face dreapta. Şi intră într-o sală zugrăvită în alb, inundată de soare şi cu o icoană prinsă pe perete, privind cu îngăduinţă totul. Apoi farfuriile se pun pe mesele din metal, tacâmurile se aranjează unul lângă celălalt, fiecare să aibă trei, lingură, furculiţă, linguriţă, să nu care cumva să lipsească vreunul, iar scaunele se depărtează uşor de mese, îmbiindu-le parcă să-şi onoreze viitorii invitaţi.
E linişte împrejur, o linişte totală, din aia la care visează corporatiştii când spun că vor să vândă naibii tot ce au, să-şi cumpere o căsuţă la ţară şi să cultive roşii sau panseluţe tot restul vieţii. Se mai aud liftul icnind, paşii cuiva care trece sau câte o voce de doctor. Ce spital e ăsta, unde sunt cârdurile de oameni care-şi însoţesc bolnavii peste tot? Unde sunt răcnetele, unde e foiala aia tipică, mese de operaţii şi cărucioare îngrămădindu-se? Unde sunt doctorii care strigă: „La internare!"?
„Vine căldura şi azi", zice una dintre femei. Tocmai a terminat cu aranjarea mesei. Cealaltă priveşte în gol pe geam. „Şi tu te plângeai că tot plouă", adaugă prima, de parcă ar încerca să organizeze un proces de conştiinţă şi pentru sine. Apoi se aşază amândouă şi privesc împrejur, e sala asta pe care au văzut-o de câteva ori pe zi, zi de zi, 365 de zile pe an, în cine ştie câte decenii de prezenţă pe aici. Stau aşezate şi nu zic nimic, ca doi şahişti separaţi de tabla din faţa lor. „Hai, du-te şi anunţă!", zice tot prima. Iar cealaltă se ridică alene şi iese pe hol, îndreptându-se către saloane. Începe o nouă zi la Spitalul ORL din Bucureşti. Sau, oficial, la Institutul de Fonoaudiologie şi Chirurgie Funcţională ORL „Prof. dr. Dorin Hociotă".
Un loc curat şi bine luminat
În ianuarie 2011, o fotografie prindea periferic ziarele din România. Aproximativ 15 persoane, îmbrăcate în halate până la glezne, d-alea cu culorile şterse şi flauşate, cum se pot vedea prin spitalele din România, stăteau afară, într-un soare îngheţat, aplaudând în faţa unui punct de termoficare. Erau angajaţii Institului ORL, protestând cum ştiau şi ei faţă de o decizie a Ministerului Sănătăţii, condus la acel moment de Eugen Nicolăescu, de comasare a instituţiei cu Spitalul Universitar din Capitală. „Adică ne desfiinţau", explică astăzi doctoriţa Elena Cristescu, medic primar ORL, cu detaşarea cuiva care rememorează liniştit o victorie trecută.
Până la urmă a ieşit bine. Institutul a rămas unde era, proaspăt renovat. Încă se mai aud clopotele de la biserica din apropiere şi claxoanele de la intersecţia de lângă Casa Poporului.
În locul ăsta curat şi bine luminat, cum spunea un clasic cu final tragic, vorbitul este un lux. La Foniatrie nu vin persoane pe moarte, în fază terminală sau grav bolnave. Vin cei rămaşi fără voce, cei care deschid gura şi singurul sunet care se aude este, în cel mai bun caz, un gâjâit fără sens. Oamenii îşi aduc muţenia aici cu traumele mai vechi sau mai noi, cu problemele fiziologice, cu spaima de a fi rămas tocmai fără liantul către prima formă de socializare, vorbirea. Şi asta într-o lume în care datul din gură este la fel de vital ca apa.
Doctoriţa Elena Cristescu zâmbea la prima noastră întâlnire. Era în preajma Paştelui, toţi pacienţii urmau să fie externaţi pentru a sărbători în familie. Telefonul suna încontinuu, iar dânsa răspundea la toate apelurile. Răspundea pe acelaşi ton, calm şi cald, exersat în muţenia constantă a celorlalţi. Generaţii şi generaţii de oameni, intrând tăcuţi şi care, la plecare, spuneau, cu o voce forţată - dar măcar era o voce - un „La revedere!". Sau ceva, probabil, la fel de banal.
Oamenii şi foile lor
În saloanele de aici nu se vorbeşte. La internare, pacienţii sunt informaţi că singurul tip de comunicare permisă, cel puţin provizoriu, este prin scris, pe un caiet. Toţi oamenii ăştia roiesc, ca la un cenaclu de literatură, fiecare cu foile sale, cu pixurile sau creioanele sale. „Ce faci?", „Bine", „Mă numesc X", „Eu sunt Y", „Bună", „Salut şi ţie".
Deposedaţi brusc de capacitatea de a vorbi, unii dintre pacienţii de aici retrăiesc traseul parcurs de copiii mici, cu doctori pe post de părinţi. „Bună", „Ună", „Nu «Ună», tati, «Bună», cu B. Uită-te la gura mea!".
În restul timpului stau în saloane în tăcere deplină. Este prima condiţie impusă de personalul medical pentru o recuperare eficientă a vocii. Se uită unii la alţii, se mai uită şi pe geam, nu vorbesc la telefon. Intri într-unul dintre saloanele astea şi politeţea te împinge să zici un „Bună ziua" sau „Sărut mâna", sau ce mai zic oamenii când intră într-un loc nou. Iar ei se uită la tine tăcuţi, zâmbindu-ţi, încercând parcă să te facă să-i înţelegi. După care se uită iarăşi împrejur, sau pe geam, sau în ecranele laptopurilor ce-i însoţesc pentru a străbate mai calm singurătatea. Aşa e mai uşor, dai „Log In", Facebook sau Messenger. Ca să te uiţi la ce fac ceilalţi, cei care au rămas în mediul lor, afară, nu e nevoie să spui nimic cu voce tare.
"Acum mă simt bine. Abia aştept să mă întorc acasă, la chitara mea."
pacientă
"Şi Dumnezeu m-a ajutat, prin puterea Sa, mi-a redat harul ăsta, al vorbirii. Iar aici am întâlnit-o pe doamna Cristescu, n-am cuvinte pentru dânsa, mi-a arătat calea."
pacientă
Trei variante ale muţeniei
În general, decizia oamenilor de a se prezenta la spital ţine de durere. În toate formele ei. Depăşirea pragului de confort fizic, dureri insuportabile, dureri sâcâitoare, dureri de abia te mai poţi da jos din pat şi-ţi vine să pui mâna pe telefon şi să suni la Ambulanţă. Apoi te duci în faţa unui doctor, ţi se spune să te lungeşti acolo, pe masa de investigaţii, te uiţi la tavan şi te pregăteşti ca pentru detonarea unei bombe, spunându-ţi în gând: „Doamne, să nu fie chiar ceva nasol...".
Doamna aceasta, râzând răguşit din faţa geamului, s-a prezentat pe picioarele ei la spital, fără voce şi cu un vis spulberat prematur. A ajuns în imposibilitatea de a-şi urma vocaţia timpurie, de interpretă de muzică populară. Atât. Alţii vin bolnavi de cancer sau cu lichid în plămâni, doamna aceasta s-a speriat că nu o să mai poată intona versificaţii în care apare deseori cuvântul „Mândruţo".
Când a sosit nu putea articula niciun cuvânt. Acum, pe o voce răguşită, îi mulţumeşte din inimă doctoriţei Cristescu, strângând-o în braţe de parcă ar vrea să o ia cu totul acasă. „Doamna doctor m-a ajutat", spune încontinuu, gudurându-se ca un copil. „Ia să vedem, cum cântaţi?", o îmbie femeia în halat. Iar vindecata îşi ridică mâinile spre tavan, într-un gest de un teatral ciudat pentru locul în care ne aflăm, şi intonează câteva note dintr-o melodie populară. Cuvintele se zbat să iasă, luptă cu vocea asta răguşită peste măsură, se ridică şi se prăbuşesc pe note, în câteva secunde ce seamănă cu orice altă melodie populară pe care aţi auzit-o.
După care femeia zâmbeşte. „E bine", zice doamna doctor. E pe drumul cel bun, corzile vocale s-au trezit. Femeia râde răguşit. Pleacă în cinci minute spre gară, are tren spre nordul Moldovei, de unde e ea. Acolo s-a format, acolo a descoperit muzica populară. Tot acolo a scos şi primele patru albume de muzică.
Instantaneu dintr-un altfel de spital: pacienţi puţini, loc gol, linişte multă. Foto: Laurenţiu Ungureanu
Cel care ajută
O altă doamnă a venit aici de prin Vâlcea. Profesoară. Zi de zi în faţa elevilor, dedicată meseriei, până la punctul în care, dacă şcoala s-ar închide brusc într-o bună zi, viaţa, aşa cum o ştim cu toţii, ar intra într-un proces de extincţie. Ceva asemănător s-a întâmplat şi în ziua în care s-a trezit fără voce, privindu-şi mută elevii. A primit trimitere la Bucureşti, unde aceeaşi doctoriţă Cristescu i-a redat vocea.
Vorbeşte încet, iar şocul pierderii suferite, dar şi ceea ce percepe a fi un miracol, regăsirea capacităţii de a articula cuvinte, se împletesc într-un discurs presărat cu termeni medicali complecşi şi mulţumiri aduse divinităţii. „Şi Dumnezeu m-a ajutat, prin puterea Sa, mi-a redat harul ăsta, al vorbirii. Iar aici am întâlnit-o pe doamna Cristescu, n-am cuvinte pentru dânsa, mi-a arătat calea. Mă întorc la orele mele." Vorbeşte ceva despre o troiţă sau o mânăstire, apoi revine la descrierea bolii, cu siguranţa cuiva care parcă citeşte de pe fişa de externare. Dumnezeu e mare. Dumnezeu îi ajută pe cei care cred în El.
Două feţe
Fata asta are o poveste. S-a născut cu o malformaţie îngrozitoare, nici nu mai contează cum se numeşte medical când auzi descrierea doctoriţei: talpa unui picior lipită de un obraz. A trecut prin vreo şapte operaţii, de desprindere, de reconstrucţie, chirurgie plastică... Nu se poate uita fix în ochii tăi, te priveşte de parcă ai fi, în realitate, cu jumătate de metru la dreapta locului din care vorbeşti cu ea.
Are 17 ani. Jumătate de faţă este cea a unei adolescente frumoasă de pici, cealaltă poartă cicatricile operaţiilor. Cândva, în tot intervalul ăsta cuprins între operaţii, ceva din ea a decis să nu se mai chinuie. Să nu mai pretindă că totul e bine şi că poate şi ea să se uite în ochii celorlalţi, cum face toată lumea. Aşa a început să privească în pământ. Apoi a tăcut, nu pentru că nu mai avea nimic de spus, ci pentru că, în situaţia ei, vorbirea devenise inutilă. Şi cum nu ar fi fost suficient, la pierderea vocii a contribuit ceea ce doctoriţa Cristescu numeşte „mediul familial": certuri, fum de ţigară, discuţii pe un ton ridicat.
Adolescenta asta, care a trecut în viaţă prin atâtea încercări câţi alţii în trei, te priveşte zâmbind din tocul uşii. A învăţat să ridice privirea şi vorbeşte lent, accentuând cuvintele, de parcă acum s-ar obişnui cu un proces cu totul nou. Vrea să devină cântăreaţă de folk, are şi chitară acasă. „Sunt bine. Voi?", zice fata, pe un ton calm, privind într-o parte. „Vedeţi ce frumos şi ce corect vorbeşte? Mai are de exersat, dar a făcut nişte progrese incredibile", ne spune, mândră, doctoriţa Elena Cristescu. Iar fata zâmbeşte. O să se ducă acasă să cânte la chitară. Şi când o să aibă destul material, o să facă şi un album.
22 este numărul total al paturilor disponibile la secţia Foniatrie.
Povestea unui spital
Institutul de Fonoaudiologie şi Chirurgie Funcţională ORL „Prof. Dr.D. Hociotă" a fost înfiinţat în 1972, prin HCM nr. 156, sub denumirea de „Centrul Medical de Fonoaudiologie şi Chirurgie Funcţională ORL". La baza înfiinţării sale a stat chiar decizia celui al cărui nume îl poartă astăzi, profesor doctor. Dorin Hociotă. Încă din primele zile, instituţia a funcţionat finanţată integral din venituri proprii, fiind şi astăzi, deşi în subordinea Ministerului Sănătăţii, autonomă din punct de vedere financiar.
Principalul domeniu de activitate este acordarea de servicii medicale spitaliceşti în spitalizarea continuă, spitalizarea de zi, ambulatoriu, precum şi de protezare auditivă. De-a lungul timpului, la Institutul ORL au fost tratate, pentru probleme de voce, mai multe interprete de muzică românească, printre care Dida Drăgan, Marina Voica, Irina Loghin, Maria Ciobanu sau Andreea Bănică.
Cum se întâmplă câteva lucruri minunate
La secţia Foniatrie a Institutului de Fonoaudiologie şi Chirurgie Funcţională ORL „Prof. Dr. D. Hociotă" se internează oamenii care au probleme cu vocea. De aici, de la această afirmaţie banală, porneşte o poveste care nu are nicio legătură cu reputaţia îngrozitoare a sistemului sanitar din România. Pentru că în locul acesta, unde prima prescripţie primită de orice pacient este repausul vocal total, se întâmplă ceva minunat, ca o revelaţie. Oamenii descoperă tăcerea şi tot ce vine odată cu ea.
Vin aici cântăreţi mai mult sau mai puţin cunoscuţi, care vor să-şi dreagă corzile vocale, cetăţeni de rând care au ajuns, de la o simplă răguşeală, în pericol să-şi piardă vocea, călugări şi călugăriţe care cântă în corurile bisericeşti şi tineri cărora pubertatea le-a schimbat totul, mai puţin vocea subţire de copil.
Cântăreţii privesc o internare la Foniatrie ca pe o cură menită să le protejeze vocea. Vin periodic şi sosesc pregătiţi cu pix şi carneţel, ustensile mai importante decât prosopul şi periuţa de dinţi.
Ceilalţi, care intră aici pentru prima oară, află cu stupoare de la medici că pe toată perioada internării nu au voie să vorbească deloc. Deloc? Nici măcar o vorbă, cu vecinul de salon? Deloc, comunicarea se face numai în scris. Sunt nevoiţi să se conformeze şi se grăbesc să ajungă la buticurile din apropiere, unde cumpără, uşor jenaţi, un caiet şi un pix.
Prea multă gălăgie
Pacientul îşi îmbracă pijamalele şi este repartizat într-un salon. Îl găseşte, intră pe uşă şi dă „Bună ziua". Dar în secunda următoare îşi aduce aminte că nu mai are voie să vorbească. Ceilalţi îi zâmbesc înţelegători, iar el ridică mâna, în semn de scuză, cum fac tenismenii când câştigă un punct norocos. Începe să-şi aşeze lucrurile în noptiera de tablă şi i se pare că face prea multă gălăgie. Când termină, se aşază în pat şi aude cum pixul unui coleg de salon desenează litere în pătrăţelele unei integrame.
Nu ştie ce ar putea să facă şi îşi dă seama că nu poate decât să se gândească la ceva. Se gândeşte. Vecinul de salon s-a plictisit de integrame şi pare să se gândească şi el. Ăsta e cel mai minunat lucru care se întâmplă la secţia de Foniatrie. Oamenii stau şi se gândesc, cum nu s-au mai gândit demult.
„Ma-me-mi-mo-mu"
Tratamentul impus pacienţilor de la secţia de Foniatrie include mai multe etape. Pe lângă repausul vocal total, merg cu toţii la vocalize, unde o doamnă cu părul permanent, care poate fi văzută adesea servindu-şi cafeaua în compania îndrăgitei Dida Drăgan, îi acompaniază la orgă şi îi pune să repete minute în şir: „Ma-me-mi-mo-mu. Ma-me-mi-mo-mu. Ma-me-mi-mo-mu". Pacienţii se adună, dimineaţa şi seara, în faţa cabinetului unde se fac vocalizele şi îşi aşteaptă rândul.
Unii mai socializează, conversând în scris. Poate nu vă vine să credeţi, dar doi oameni care nu s-au mai văzut niciodată pot lega o prietenie şi fără să vorbească, ajutaţi doar de un caiet şi un pix. Am văzut în secţia de Foniatrie o vedetă din muzica românească împrietenindu-se cu o călugăriţă dintr-un cor bisericesc şi sunt sigur că asta nu s-ar fi putut întâmpla în lumea normală, dincolo de pereţii spitalului. Oamenii simpli care ajung la Foniatrie cu probleme de voce au programate, pe lângă sesiunile de vocalize, şedinţe zilnice cu psihologul secţiei. E singurul loc unde au voie să încalce regula repausului vocal.
Ruşinea lui Nea Ion
Mulţi nu înţeleg la ce îi ajută să-şi povestească viaţa în faţa unui om necunoscut, doar ei au probleme cu vocea, n-au venit aici să-şi vindece sufletul. Şi totuşi, medicii ştiu că există o legătură.
Că pentru a vindeca o problemă de vorbire trebuie săpat adânc în trecut, acolo unde, de cele mai multe ori, se află şi cauza. Psihologul secţiei de foniatrie are metode dintre cele mai surprinzătoare. Pe Nea Ion, un ţăran de prin părţile Gorjului, care gâjâie ca un aparat de radio stricat, l-a împrumutat cu o carte cu poezii de Mihai Eminescu şi l-a îndemnat să citească, în fiecare seară, cu voce tare, câte o poezie. Nea Ion stă în salon cu un interpret de muzică populară şi cu un student slăbănog. I-a fost ruşine de ei, dar i-a fost ruşine şi de doamna psiholog, care l-a rugat frumos să citească.
Şi-a luat inima în dinţi şi a citit, nădăjduind că poeziile marelui nostru poet îl vor ajuta să-şi dreagă vocea. Construiţi-vă în minte această imagine: un ţăran oltean recitând din Eminescu în faţa unui interpret de muzică populară şi a unui tânăr căruia ar fi putut să-i fie tată. „Sara pe deal buciumul sună cu jale / Turmele urc, stelele scapără-n cale..."
Plusurile şi minusurile unui tratament profesionist: specialişti dedicaţi, dar puţini
Cu Foniatria e o problemă în România, desigur. Problema e că tratamentul ăsta medical, riguros şi cu mari şanse de reuşită, nu prea există în afara Bucureştiului. Specialiştii sunt puţini, zice doctoriţa Cristescu, care se recomandă ca fiind al doilea doctor de acest fel din întreaga ţară. Şi cum o cădere a vocii se pune, în general, pe seama curentului, a apei reci, a vreunui chef în care poate că ai strigat prea mult, şi tratamentul se face la fel: acasă, cu spray de gât şi ceai cald.
La asta se adaugă şi numărul mic de terapeuţi şi o concluzie aşteptată: numărul mic al diagnosticelor corecte, comparativ cu patologia destul de mare şi, oricum, în creştere de la an la an. Cu alte cuvinte, cei care suferă de probleme la corzile vocale au un singur loc în care îşi pot descoperi şi trata corespunzător boala: Bucureştiul.
Elena Cristescu, cea datorită căreia pacienţii externaţi ies zâmbind. Foto: Adevărul
Marele flux
Da, bolnavii ajung greu aici, la Institutul ORL, dar şi când ajung, cu greu mai vor să plece. Doctoriţa Cristescu pune acest fapt pe seama tratamentului prin care trec bolnavii, unul care, pe lângă partea strict medicală, are şi o importantă componentă umană: să stai de vorbă cu ei, să încerci să-i înţelegi şi să te faci înţeles, să explici până la ultimul detaliu, să ai răbdare. Să devii prietenul lor. Aşa se face că au fost cazuri, deloc puţine, de interpreţi de muzică foarte cunoscuţi care, odată trecuţi printr-o cură aici, o sunau pe doamna doctor şi pentru o răceală, pentru a se asigura că e în regulă sau pentru a cere un sfat profesionist.
Dovada faptului că îmbolnăvirea corzilor vocale este o treabă cât se poate de serioasă stă în fluxul permanent ce poate fi văzut la Institutul ORL. Aici există o capacitate de 17 paturi pentru adulţi şi 5 pentru copii, însoţiţi de părinţi. Deşi o cură clasică durează 10 zile, saloanele pentru copii se schimbă săptămânal. Bolnavi mulţi, capacitate mică. Copiii sunt, de altfel, şi cei mai mulţi pacienţi de aici, majoritatea sosiţi pentru proteze auditive-verbale sau pentru implanturi.
După internare, fiecare pacient este repartizat, în funcţie de natura bolii, către unul dintre cele trei tipuri de terapie: medicamentoasă, fonochirurgicală sau recuperarea vocală. Toate aceste tratamente se fac într-o echipă standard, formată din patru specialişti: foniatru, psiholog, logoped şi terapeut vocal.
Desfiinţarea fără sens
La începutul lui 2011, Institutul de Fonoaudiologie „Dorin Hociotă" a fost la un pas de desfiinţare. Urma să fie comasat cu Spitalul Universitar din Capitală. În acelaşi an, la „Dorin Hociotă" au fost internaţi 17.500 de pacienţi, 80% dintre aceştia fiind şi operaţi.
Se încarcă comentariile...
