Bingo-criza

Decenţa, profesionalismul, respectul, creaţia, inteligenţa n-au cucerit românul de rând.

Vă mai aduceţi aminte de „Zi-le, domnu’ Geo!“, îndemnul fabricat de răposatul show hrănit cu bilete de bingo? Desigur, aşa ceva nu se uită cu una, cu două. Mai ales când vorbim de vremuri în care televizorul fora adânc în creierul românului în căutare de pradă uşoară. „Zi-le, domnu’ Geo!“ ne sună încă în timpan ca o reminiscenţă a democraţiei născute strâmb.

Se ştie, ciupercăria naţională de bingo a murit lent, după ce poporul jucător a înţeles într-un târziu care-i miza din spatele numerelor: să cotizeze din economiile de familie la puşculiţa vânzătorilor de iluzii. Se întâmpla cam în epoca FNI-Caritas-Bancorex. Ape tulburi, înecate cu bani publici sau privaţi, în care descurcăreţii au pescuit vârtos după capturi uriaşe.

Au trecut anii de când jucătorii alergau după tichete mai dihai decât exploratorii în căutare de cupoane de privatizare în masă. Timpul a consumat ce era de consumat. Credulii, pe care statul laş i-a lăsat de izbelişte, jinduiesc şi azi după economiile risipite în jungla financiară românească. Feneiştii, de pildă, după ani de procese şi mitinguri nervoase în faţa Guvernului, au fost anesteziaţi uşor cu întemniţarea Mariei Vlas, dar în conturi tot le bate vântu’.

Să fi fost tunurile din anii ’90 maximum de naivitate? Au sădit păgubiţii de toate categoriile, în organismul societăţii, anticorpii care să prevină revenirea sugativelor perverse de bani? Nu prea. Experienţele sărăciţilor de până acum par să nu fi fost de-ajuns. Am fi putut vorbi de o fibră naţională mai sănătoasă dacă în cei 10 ani scurşi de la bingomanie şi feneism începeau să facă rating „constructorii“. Dacă aveau succes la public oameni care cred în proiecte şi idei ce nasc valoare, nu cei care vând mahala şi visul îmbogăţirii peste noapte. N-a fost să fie.

Păi, câtă audienţă face astăzi un intelectual respectabil prin operă şi ţinută? Sau un artist-model? Ori un antreprenor care îşi ridică din nimic afacerea, spre bucuria profitului, a propriilor angajaţi şi a Fiscului, care îi calculează precis impozitele? Răspunsul nu e pe măsura bugetelor de publicitate ţintite de televiziuni. Nu. Decenţa, profesionalismul, respectul, creaţia, inteligenţa n-au cucerit românul de rând. Dimpotrivă. Pentru lumea televizorului, ambasadorii succesului provin din alte teritorii: manelism, ţigăneală, plesneală, decibeli, poale-n cap. În ultimii 10 ani, România n-a cultivat modele, ci foamea de spectacol ieftin. Aşa ne-am trezit în case cu personaje precum Gigi Becali, Elodia, Prigoană, Ogică, State, Ţociu&Palade. Am trăit mereu sub zodia otevismului până am trimis ambasadorii suburbanului direct în Parlamentul European.

Astăzi, cu criza la uşă, televiziunile comerciale ambalează şi mai tare motoarele spectacolului de doi lei ca mod de viaţă. Păzea, revine „domnu’ Geo“! Bingomania loveşte din nou. Dacă reapar show-urile de profil, înseamnă că publicul le cere. Să avem răbdare. Audienţele ne vor lumina. Vom afla curând dacă ne-am întors în timp ca să culegem prostie sau am mai învăţat ceva din lecţiile istoriei recente. Dacă otevismul va fi răspunsul nostru la criză, atunci, dragi votanţi, nu mai înjuraţi politicienii!