Bella Pompiera din Botoşani

Cristina Lupu a intrat prima oară în flăcări când avea 14 ani salvând doi bătrâni care locuiau lângă casa părinţilor săi Pe Cristina Lupu am întâlnit-o în sala de conferinţe

Cristina Lupu a intrat prima oară în flăcări când avea 14 ani salvând doi bătrâni care locuiau lângă casa părinţilor săi

Pe Cristina Lupu am întâlnit-o în sala de conferinţe a Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Botoşani. După 10 minute de contemplat camera cu şase scaune, masa ovală, planta din plastic, uşile duble şi neapărat extinctorul de pe perete, am auzit din camera alăturată: "Permiteţi?!"

Venisem să o cunosc pe prima femeie căreia chiar îi place să se joace cu focul şi chiar doream să fac asta, sătulă de aşteptarea în camera mult prea mare în care mă ascunsese şeful Inspectoratului... Probabil, ca nu cumva să trag cu urechea prin instituţie.

Şeful inspectoratului, un domn deschis la minte venit de prin Bucureşti, dăduse aprobare să o vedem, să o cunoaştem şi să o luăm la întrebări în virtutea transparenţei pe care instituţia pe care o conduce vrea să o aibă în relaţia cu presa. "Veţi avea cu cine discuta că e iute ca focul!", ne spune râzând pe sub musteaţa groasă colonelul Radu Anton. Mărturisesc: eram uşor timorată numai la gândul că voi întâlni o femeie puternică.

Numele de cod: Bella Pompiera

Fixam uşa dublă, căptuşită cu blănele şi aşteptam ca pe ea să îşi facă apariţia vreo statură robustă, masculină, cu voce dogită de ţigări, cu aer de eroină principală a vreunui film de acţiune. Deja îi găsisem şi un nume care mă amuza cînd mi se izbea în minte: Bella Pompiera.

Numai gândul că ar putea cineva să audă ce îmi vine în minte, în timp ce lumea de dincolo de uşile blănite discută chestii serioase şi salvatoare care încep cu "Permiteţi!", m-a făcut să îmi adun gândurile şi să continui să admir floarea de plastic din sala de conferinţe.

Nici nu ştiu când pe uşele duble îşi face apariţia o copilă roşie la faţă ca mama focului, cu mâinile ţapene pe lângă picioare şi gâtul ridicat la vreo 40 de grade, care privea de sub chipiu, undeva, peste umărul meu.

Din cauza staturii mici şi firave, uniforma părea cu două numere mai mari, iar mânecile vestonului păreau să ajungă la genunchi. Preţ de câteva clipe am privit-o nedumerită, ca atunci când aştepţi reacţia la vreo glumă nesărată, ca mai apoi să îmi dau seama că ea era Bella Pompiera, femeie robustă care se joacă cu focul. Am zâmbit amuzată de scenariile şi închipuirile mele şi i-am întins mâna încercând să fiu prietenoasă.

Reacţia a venit însă după alte câteva clipe, abia după ce colenelul Anton i-a ordonat bărbăteşte din spatele uşii: "Sergent, te poţi aşeza!" Tot acet cadru oficial, milităresc, neobişnuit pentru mine, m-a făcut să pierd şirul zecilor de întrebări pregătite pentru interviu.

"Dacă aveţi întrebările deja pregătite, putem începe!, îmi spune o voce prea dură care nu părea să vină dinspre făptura uscăţivă ce o aveam în faţa mea. Aveam senzaţia că am în faţă vreun funcţionar public, murdar de cerneală, care aşteaptă ora 16.00 ca să îşi termine programul. "Desigur, i-am spus, la fel de oficial. De ce vă place să vă jucaţi cu focul?". Dar hohotele de râs m-au împiedicat să termin fraza.

Să vă dau şi CNP-ul?

Acesta a fost începutul unei discuţii interesante cu o tânără care a visat de mică, nu că acum ar fi prea mare, să salveze lumea. "Dacă nu ar fi ordonat şeful, nu aş fi dat acest interviu. Am emoţii şi mi-e greu să vorbesc despre mine...", mi-a spus cu glas tremurat tânăra.

Trecusem deja peste formulele de adresare goale, iar atmosfera devenise mult mai relaxată. "Ce să spun despre mine? Mă numesc Cristina Lupu, am 22 de ani, născută în localitatea Orăşeni, studii la Liceul Ştefan Cel Mare din Vorona... Să vă dau şi CNP-ul?", mă întreabă convinsă, privind atent la notiţe. Nu mă pot abţine din râs, îndemnând-o să treacă peste cifre. Nu pare să înţeleagă, dar deapănă firul unei poveşti despre o copilă de la ţară dornică să salveze lumea.

Eroină în sat la 14 ani

Cu o voce subţire, dar fermă, cu ochii pe chipiul pe care îl presa nervos cu degetele, tânăra îşi deapănă povestea de fetiţă simplă de la ţară care a visat mereu să facă bine.

"Nu prea mă jucam aşa ca fetele, că nici timp nu aveam. Viaţa la ţară e grea. Eu eram mai mereu printre băieţi având şi doi fraţi mai mari. Mama mereu îmi zice că trebuia să fiu băiat că numai apucături de astea am", spune râzând Cristina, iar chipul ei firav parcă se luminează.

Chiar şi aşa, nimic din duritatea despre care vorbeşte nu pare să se vadă. Roşeaţa din obraji a dispărut, ce-i drept, ochii maro-verzui au căpătat o lumină intensă, iar vocea parcă devine din ce în ce mai sigură. "Eu sunt mai dură de felul meu, chiar dacă nu pare.

Nu mi-e frică de nimic. Aveam 14 ani când s-a aprins casa vecinilor mei de la o claie de fân. Nu am stat pe gânduri. Am umplut o găleată cu apă, am aruncat-o peste uşa în flăcări şi am intrat în bucătărie să îi scot afară pe bătrâni. Apoi am strigat la vecini şi cu toţii am stins flăcările până la venirea pompierilor", spune plină de mândrie tânăra.

A devenit repede eroină în sat şi toată adolesecenţa i-a fost marcată de curajul dovedit în salvarea bătrânilor. "Atunci i-am zis mamei că eu mă fac pompier. A râs, că la vremea aia, acum opt ani, nici nu se putea vorbi ca femeile să fie în armată.

M-a sfătuit să îmi bag minţile în cap, să termin liceul şi să mă mărit. Că doar aşa fac toate fetele, mai ales cele de la ţară, ca mine", spune sigură pe ea şi privind cu oarecare superioritate Cristina, aşezându-şi discret uniforma.

A dat examen şi a devenit prima femeie pompier de intervenţii

A bătut pe la uşile tuturor unităţilor militare în prag de dizolvare din oraş, dar fără vreo şansă. "Se uitau la mine şi parcă numai nu îmi ziceau: Altă treabă nu ai, fetiţo? De fiecare dată, răspunsul era acelaşi: nu sunt locuri vacante pentru fete, ne pare rău, şopteşte cu amărăciune amintindu-şi eşecurile.

Prin vară a auzit că Inspectoratul Judeţean Pentru Situaţii de Urgenţă Botoşani scoate la concurs 20 de locuri şi pentru femei. Şi-a dat seama că asta este şansa ei. A pus burta pe carte, s-a antrenat bine şi a reuşit cu aproape opt să devină sergent major de intervenţii.

De Ziua Pompierilor a depus jurământul alături de alţi 60 de tineri pompieri. Cu uniforma prea mare pentru ea , chipiul tras pe ochi şi mâinile ţepene, sergentul Cristina Lupu abia că a respirat atunci când a fost intonat imnul României. "Cam asta e povestea mea... Doar v-am zis că nu e deosebită, că eu sunt fată simplă, de la ţară", mă trezesc că îmi sună în urechi vorbele copilei. "Trebuie să merg la antrenament. Dacă stau numai la poveşti, nu mai ajung să sting incendii niciodată şi atunci..." termină tânăra aşezându-şi chipiul pe ochi.