Bătută ca să nu vorbească româneşte

Învăţătoarea Miliţa şi "pensionarcele" sale au felul lor de-a spune, pe Valea Timocului, că oamenii s-au păstrat români. Am nevoie de un învăţător. Se spune despre unii oameni că au

Învăţătoarea Miliţa şi "pensionarcele" sale au felul lor de-a spune, pe Valea Timocului, că oamenii s-au păstrat români.

Am nevoie de un învăţător. Se spune despre unii oameni că au idei puţine şi fixe. În Timoc fiind, eu am idei multe şi fixe. Una este că am nevoie de un învăţător, neapărat. Vreau să ştiu cum a fost, cum e să fii român şi să nu ai voie să-ţi foloseşti limba cu copiii din jurul tău, tot români.

În prima zi din Timoc ne strângem la sfinţirea unei troiţe, pe pământul lui Duşan Pârvulovici, director al Federaţiei Românilor din Serbia şi preşedinte al Comitetului pentru Drepturile Omului din Negotin. Încă se iau interviuri când îl trag de mânecă pe Duşan până aflu unde sunt arondată să-mi petrec noaptea. Primesc cazare la Negotin, la pachet cu un învăţător: Miliţa Neşici Jurjevici, colaboratoare voluntară a lui Duşan, este învăţătoare pensionară. Presimt că vor urma nopţi lungi!

Miliţa vine să mă ia de la Timoc Press, de unde îmi trimisesem materialele în ţară. Aha, e tanti aceea simpatică ce pusese flori la troiţă, la prânz. Mergem spre blocul ei, e aproape de biroul de unde am plecat. Pe drum, schimbăm primele replici despre cum e în România, cum e în Timoc. Interlocutoarea mea e o femeie deschisă, căreia îi place să vorbească. Dar trebuie să se gândească puţin înainte de a spune ce vrea să spună - cuvintele nu-i curg întotdeauna uşor, în română.

Maţa, factor aglutinantîn relaţiile sociale

Când să intrăm în bloc, apare Marko, motanul familiei. În Timoc, "pisică" e neologism sau nu e deloc, deci, firesc, nici "pisi" nu poate exista, ca să chemi mâţa. O aud pe Miliţa strigând "maţa, maţa", ca să cheme motanul, şi zâmbesc larg. Nu cred că s-a mai vorbit româneşte cu pisica, dat fiind că soţul Miliţei e sârb, iar în casă, acum, se vorbeşte sârbeşte, de când copiii au plecat pe drumurile lor.

Auăleu, soţul!

Îmi epuizez rapid bruma de sârbă pe care o ştiu pentru când trebuie să schimb două vorbe. Mă întrebase şi preotul Boian al Mălainiţei ce am învăţat în sârbă cât am lucrat în Bosnia, pe front, şi, după ce i-am enumerat candid primele trei înjurături sârbeşti de care mi-am adus aminte că le repeta translatorul meu, a făcut o faţă de om oarecum dornic să dispară de la locul imprudenţei sale. Sper să nu mai fiu provocată să mă produc cu repertoriul în sârbă... Dar asta am învăţat şi în Banat: o înjurătură plasată strategic în frază face parte din uneltele obligatorii de comunicare ale sârbilor cu mediul din jurul lor. Mai avem noi o vorbă, aşa, de drag faţă de ei: cal breaz şi sârb cuminte nu există.

Ceva de la unguri, ceva de la musulmani

Dar soţul nu are curiozităţi din astea. Nu e deranjat că vorbesc cu Miliţa în română - ne-am împrietenit prin simplul fapt că Marko, de obicei sclifosit, mă lăsase să-l iau în braţe şi să-l mângâi. Oricum, sunt nedumerită de ghiveciul de limbi în care am intrat. Aud ce vorbeşte Miliţa în casă, cu soţul, şi o rog de câteva ori să repete, crezând că mă înşală urechea.

Dar sunt cuvinte ungureşti! Se aude ceva ce, apropiat de felul nostru de scriere, ar fi "macica", "tanir" şi "astal", adică echivalentele lui - "pisică", "farfurie" şi "masă" din maghiară. Sunt aproape identice cu cuvintele din maghiară.

Ciudat - se pare că sârbii au avut teamă de română mult mai mult decât de maghiară.
Mergem în cea care urma să fie "camera mea", facem patul, ne pregătim de povestit. Miliţa ia o perniţă şi se aşază pe jos, cu "maţa" în braţe şi gata a depăna firul vorbei. Ridic o sprânceană şi sunt ca faţa nedumerită de pe messenger.

Dar Miliţa începe să-mi spună de viaţa ei, de locurile pe unde a lucrat, de musulmani - şi aşa, piesele acestui puzzle explică şi ce e cu felul acesta oriental de şedere.

Ruşinea de a vorbi româneşte...

A vrut să urmeze agricultura şi a ajuns în Kosovo. A stat acolo doi ani întregi şi aşa s-a deprins cu statul pe jos, pe perniţă - uitatul la telenovele a venit mai târziu. E din familie de români şi vorbea româneşte cu ai ei, dar la şcoală trebuia să înveţe în sârbă. Când era mică a păţit-o şi a fost bătută dacă a vorbit româneşte la şcoală. Acolo, în Timocul ei plin de români. Deşi toţi copiii din clasă erau români. Dar învăţătoarea era sârboaică...

Politica sârbilor era clară: nu voiau să existe minoritatea română în Timoc, au interzis şcolile şi bisericile, oficial nu exista limba română, copiilor li s-a impus că nu e frumos să vorbeşti româna, că e ruşine. Şi totuşi, limba n-a murit.

Miliţa a lăsat până la urmă agricultura şi a devenit învăţătoare. N-a vorbit nici ea româneşte cu copiii la şcoală, dar nici nu i-a bătut ca să stea pe linia limbii sârbe. Stăteau ei singuri, că se mai schimbaseră vremurile şi părinţii gândeau că e bine să-şi înveţe copiii sârbă, ca să se descurce mai uşor în viaţă. Iar unul dintre directorii ei i-a zis: "păza-ţi pâiniea", adică să mai taie din elanurile ei cu româna şi cu tradiţiile românilor timoceni.

Îmi spune Miliţa, despre vorbitul în română al copiilor, ce ştiu ei: "E ruşânie ca când eşti ceva mai prost, ai mai puţână valoare. Ne-a făcut în minţile noaştre de sânguri să ne fie ruşânie".

Poţi să te mândreşti cu un nepot coşărcaş!

S-a măritat cu un sârb că aşa a fost să fie. Şi copiii, şi nepoţii ei ştiu română, mai ales că fiul ei s-a dus ginere în casă de români, după soţie. Îmi spune de nepotul ei, pe care l-a crescut mai mult ea, că e "coşărcaş". Îmi pare, uneori, un careu cu cuvinte încrucişate ce aud. Dar văd nişte poze în care nepotul apare împreună cu echipa - o echipă foarte bună în Serbia.

Deci e baschetbalist, dă la coş. OK, capisci. Îmi arată o mie de fotografii, pentru că "am fotografiie în toace fielurili". La cum sună, felul acesta de vorbire mi se pare un amestec interesant de bănăţenească şi oltenească - deşi până acum n-aş fi crezut că aşa o simbioză poate exista.

Acum, la 65 de ani, Miliţa nu mai învaţă copiii, dar nici nu poate sta degeaba, aşa că face voluntariat şi este şef de birou la Federaţia Românilor din Serbia. Şi, mai mult, se ocupă de păstrarea tradiţiilor folclorice ale românilor din Timoc. Are un grup de "pensionarce", cum le spune, cu care cântă, joacă, prezintă datini. Tot de la copii i se trage - cât a lucrat ca învăţătoare spune că n-a fost spectacol în Iugoslavia la care să nu fi fost invitată cu copiii pe care îi conducea. A fost rău privită de cei din tagma ei pentru asta, dar s-a obişnuit. Mai ales că a avut şi multe satisfacţii. Printre altele, a primit şi o medalie de aur pentru "păstrarea culturii tradiţionale".

A trăit să prindă august 2007, când românii timoceni au ajuns "minoritate etnică recunoscută" în Serbia. A ajuns să prindă prima biserică în care, din 2004, se slujeşte în limba română. Mă întreb dacă 65 de ani e prea mult pentru a vedea şi prima şcoală în care să se predea în română, în Timoc... Pentru că ştiu că, într-un fel, Miliţa s-ar simţi răzbunată pentru palmele primite, pe când era copil, ca să nu-şi vorbească
limba.