Bătrâna şi bruta

A văzut autobuzul oprit la semafor şi a început să bată cu pumnii în parbriz: Dă-mi drumu’, că-i roşu! Hai, bă, deschide uşa, că nu-i autobuzu’ lu’ tac-tu! Şoferul a încercat să-l

A văzut autobuzul oprit la semafor şi a început să bată cu pumnii în parbriz: Dă-mi drumu’, că-i roşu! Hai, bă, deschide uşa, că nu-i autobuzu’ lu’ tac-tu! Şoferul a încercat să-l ignore, chiar dacă autobuzul duduia sub forţa herculeană a pumnilor proiectaţi în parbriz. Deschide, bă, fir-ar mă-ta a dracu’! Cin’ ţi-a pus volanu-n mână, dobitocule?!

Şoferul a rezistat cu stoicism, făcându-se că nu aude măscările de afară. A cedat însă brusc, cu puţin înainte ca semaforul să se facă verde. Mâna i-a alunecat instinctiv spre un buton de pe bord şi uşa s-a deschis. A fost mai rău decât dacă ar fi năvălit lupul în casa bunicuţei din pădure, dându-se drept Scufiţa Roşie!

Individul părea o primată. Musculos, ciolănos, masiv, solzos ca o reptilă. Bicepşii proeminenţi îi eclipsau capul mic, ascuns parcă între umeri. Ochii mici, decoloraţi răspândeau ură cu forţa unui furnal. În autobuz era o tăcere apăsătoare.

O doamnă în vârstă, educată, cu evidente rădăcini interbelice, a ignorat chemarea prudenţei şi a fixat bruta cu o voce fermă: Măi băiete, ascultă-mă bine, că n-o să te plictisesc prea mult! Dar când vorbesc eu, tu să taci!

Malacul a dat să replice violent, dar o forţă nevăzută i-a paralizat şi muşchii, şi vocea. Privirea lui animalică a fost topită de privirea bătrânei, care a continuat: Ai putea fi un om bun, dar te comporţi ca un idiot. Arată că nu eşti idiot! Dă-i motive mamei tale să fie mândră de tine!

În tăcerea deplină, tot ce se auzea era respiraţia bătrânei. Uită-te în ochii mei! – i-a mai spus brutei. Data viitoare, când ne mai întâlnim în autobuz, sunt sigură că vei fi cel mai civilizat dintre noi toţi. Iar acum te rog să-mi faci loc să cobor.

Bruta s-a dat la o parte şi s-a adresat celorlalţi cu o voce pe care nu şi-o cunoştea: Vă rog frumos, faceţi-i loc doamnei să coboare!