Bădia Steinbeck, despre cum se dau gata femeile

V-a târcolit vreodată gândul de a lăsa baltă tot - situaţie, slujbă, impozite, responsabilităţi - şi de a trăi undeva, liber şi fără griji, înconjurat doar de câţiva prieteni, la

V-a târcolit vreodată gândul de a lăsa baltă tot - situaţie, slujbă, impozite, responsabilităţi - şi de a trăi undeva, liber şi fără griji, înconjurat doar de câţiva prieteni, la sânul generos, deşi poate uşor lăsat, al boemei? V-a surâs vreodată ideea de a trece în grija îngerului dumnevoastră personal, "obosit şi îngrijorat", sarcina de a vă aproviziona cu toate cele necesare traiului - atâta de puţine, în fond -, în timp ce leneviţi la soare, c-un firicel de iarbă în colţul buzelor? Cartea de faţă este dedicată tuturor celor care-au fredonat nostalgic, măcar o dată în viaţă, refrenul "N-aveam nimic şi-mi ajungea".

Romanul lui Steinbeck a apărut prima dată la "Nemira", în 1992, sub titlul "Tortilla Flat", bucurându-se de tălmăcirea Veronicăi Focşeneanu. În noiembrie 2006, reeditarea "RAO" a păstrat traducerea, dar a românizat titlul, devenit "Cartierul Tortilla". 224 de pagini, la 33,99 RON... antipatice mai sunt şi editurile astea, parcă n-ar fi putut scrie direct 34,00 RON.

Aşa un dor de ducă te cuprinde când te laşi scăldat de soarele blând al acestei cărţulii... Aşa-ţi vine să-ţi iei câmpii... Şase boschetari simpatici, în continuă ciondăneală cu legea, fii neîmblânziţi ai Naturii, se trezesc din senin lipiţi cu adezivul frăţiei siameze. E sfârşitul războiului, şi-asupra Monterey-ului, oraş pescăresc de pe extrema californiană, se-abate o boare sărată, aducând pe aripa ei murmurul promiţător al aventurii.

Un mare necaz dă într-o zi peste Danny, stropindu-i faţa cu riduri. Fără preaviz, acest boem se trezeşte moştenitorul a două căsoaie în cartierul Tortilla. Pe nepusă masă, asupra sa încep să apese grijile... Pe nepusă masă, pe chip i "se aşterne umbra poverii proprietăţii". Hai, o casă mai merge, pentru că stai în ea, dar două case... e prea mult!

Norocul lui Danny e că-l dibuie pe-un alt beţivan de elită, Pilon, tot pacient ocazional al puşcăriei din Monterey şi al războiului mondial. Pilon e dispus să stea cu chirie în a doua casă. Dar, pentru că vrea şi el să scape de responsabilitatea de chiriaş, îşi subînchiriază spaţiul locativ excedentar, bucată cu bucată. Şi-aşa se umple a doua casă a lui Danny c-un mănunchi de zdrenţăroşi care, din senin, se trezesc oameni cu adresă.

Când, din fericire, a doua locuinţă ia foc şi se preface în scrum, moştenitorul Danny se simte uşurat de 50% din responsabilităţile de proprietar, iar prietenii se adună cu toţii sub acelaşi acoperiş cu proprietarul. De-acum încolo, camarazii lui Danny nu-i mai sunt chiriaşi, ci oaspeţi. Altfel sună, cu totul altfel, căci la mijloc nu va mai există nicio meschinărie bănească, deşi speranţele lui Danny privind încasarea chiriei n-au trecut niciodată de genunchiul broaştei.

Liantul care menţine unitatea sextetului este terapia de grup pe care prietenia o include. Cât despre combustibilul care asigură "tovărăşiei intelectuale" o curgere lină, acesta nu poate fi decât vinul, cumpărat cu damigeana de la un italian şmecher, măsluitor sistematic al cifrei octanice. Seara, când deapănă poveşti cu tâlc obligatoriu, ceata aruncă în focul conversaţiei câte o butelcă de vin, să nu se stingă jarul frazelor.

Problema alimentaţiei zilnice pune în valoare resursele creative ale fiecăruia, dar şi aici astrele veghează ca totul să fie în regulă. Câte o orătanie a vecinei e ajutată să confunde între ele ogrăzile; un buchet de scrumbii sunt căpătate nu prin mila pescarilor, ci prin mânia acestora... Da, da, căci poţi obţine câte scrumbii vrei de la pescari, bazându-te pe gradul lor de enervare. N-ai decât să stai pe dig, să-i maimuţăreşti şi să-i sudui vârtos, pe când săracii oameni se întorc de la pescuit cu plasele pline, după o zi extenuantă de muncă. "Aruncăm în ei cu pietre, iar pescarii cum credeţi că o să ne răspundă? Credeţi că o să arunce în noi cu lopeţile sau cu năvoadele? Nu! O să arunce cu scrumbii." Ce metodă convenabilă de a face piaţa!

Banii nu-şi pun vreo nădejde de longevitate în buzunarele lor: când apar, biştarii capătă de obicei întruparea udă a vinului din carafă. În casă, există totuşi o avere, o grămadă de bani, dar nimeni n-are voie s-o atingă. Acestea sunt economiile bunului lor camarad Piratul, numit aşa din pricina bărbii fioroase. Piratul locuieşte la Danny împreună cu cei cinci câini ai săi, de care nu se desparte nici când doarme, înconjurându-se de blana lor ca de cinci pături miţoase. Piratul are un ţel: vinde zilnic vreascuri culese din pădure, pentru a cumpăra un sfeşnic de aur dedicat sfântului Francisc de Assisi, tutorele tuturor animalelor de pe Pământ. Pe acest sfânt, Piratul îl stimează în mod deosebit şi vrea să-i facă o surpriză de ziua lui. Piratul e-un zdrenţăros ca toţi ceilalţi, pantofii îi poartă forfecaţi pentru a-i ilustra monumentalele monturi ale umblatelor sale picioare; în schimb, are sufletul croşetat în dantelă.

A nu se crede că echipa lui Danny, veghind continuu ca flacăra preţioasă a prieteniei să nu se stingă, nu ştie să aprecieze fiorul electric pogorât de dragostea femeiască asupra sufletului bărbătesc. Nu! Membrii echipei ştiu să preţăluiască la justa valoare eternul muieresc, strângând cu putere lăbuţa lui Cupidon, când zeul dă o raită prin cartierul Tortilla.

Preferinţele lor înclină spre căldura sufletească şi trupească a văduvelor, fiindcă "Danny & co" ştiu că cel ce mulţumeşte o văduvă zideşte implicit o biserică. Femeile se cer tratate cu răsfăţ de cel mai fin, şi pentru asta nu se cade să te uiţi la bani. Dacă ţii s-o cucereşti pe vreuna, ia-i parexemplu un "lucruşor care se-ncinge mai sus de brâu", adică un sutien, şi încă unul roz, pe cât posibil.

Totuşi, o boare de nelinişte se stârneşte, când Danny intenţionează să-i cumpere văduvei Morales o cutie de bomboane. Prietenii ştiu că bomboanele ruinează dinţii, astfel că Danny riscă să rămână raşchetat în gură, fiindcă deşi bomboanele sunt destinate femeii, "o să mănânce şi el câteva", de poftă. Şi-atunci, băieţii cad de acord că nu cutia cu bomboane e darul perfect, dacă vrei să conduci o văduvă pe eşafodul tău personal. Bine-bine, dar dacă nu bomboane, atunci cu ce s-o abureşti? Concluzia vine de la sine: "un galon de vin e un cadou frumos pentru o doamnă." Galonul numără 4,5 litri şi, din fericire pentru ficatul văduvei Morales, e băut tot de gaşcă, deşi evident că în cinstea acestei femei deosebite.

Când Danny cade în dragoste cu armăsăroaica Dolores, alintată Bombonica, el e capabil să scuipe seminţe în capul celui mai înalt pisc de gentileţe masculină pomenită vreodată în istorie. Omenirea începe să se bucure de avantajele aparaturii electrocasnice, aşa că Danny, pentru a da Bombonica pe spate, îi cumpără un aspirator electric... Ah, ce dar minunat, pentru a intra în coliziune frontală cu o brunetă focoasă! Bombonica se vede, peste noapte, vedeta cartierului şi-l răsplăteşte pe Danny cu tot ce are trupul ei mai plin de electricitate. E drept, cartierul Tortilla nu se bucură încă de curent electric, ceea ce face aspiratorul cam inutil, dar acest lucru se poate remedia uşor. Bombonica întâi mătură sârguincios, apoi dă oarecum formal cu aspiratorul prin casă şi "scoate un anume zumzăit din glas, care imită sunetul motorului." Iar Danny e mulţumit, în "locuşorul sigur, construit pe stânca durabilă a aspiratorului" dăruit de el.

Principiul băieţilor din trupă e că o aventură amoroasă prinde bine oricui, cu condiţia să nu zăbovească în ea. Când lucrurile se îngroaşă, Danny e avertizat asupra subterfugiilor femeieşti. Ai grijă, Danny cocoşelule, Bombonica e dulce, dar strică dinţii! Azi i-ai luat aspirator, dar mâine o să vrea curent electric, şi tot aşa!

Trec molcom zilele, în casa lui Danny. O casă unde "nu există perdele, însă Natura generoasă le acoperise geamurile cu pânze de păianjen, praf şi urmele stropilor de ploaie." Bârfele îşi demonstrează rolul tămăduitor în digestia umană, completate minunat de gimnastica bătăilor, stârnite seara de alcoolul fiert în sânge. Dacă noaptea ţi se face frig, poţi încerca să împrumuţi unul din câinii Piratului, pentru a-l pune la şale... Nimeni nu se oboseşte să măsoare timpul, iar când cineva face rost de-un ceas de mână, el e repede prefăcut în vin. Cel mai sigur orologiu e cel al Soarelui, singurul care nu poate fi schimbat pe vin, la prăvălia şmecherului de italian.

Vine şi ziua minunată, când Piratul îi dăruieşte sfeşnicul de aur sfântului Francisc, cel care iubea atât de mult animalele, încât le ţinea şi lor predici. Câinii Piratului înalţă boturile spre cer şi parcă-l văd pe sfântul Francisc - Frank, pentru prieteni - trimiţându-le bezele şi urându-le "Good luck, boys!", succes deplin pe ramură, pezevenchi ce sunteţi.

La sfârşit, când Danny îşi dă sufletul în urma unei încăierări, realizezi că acesta e singurul final estetic pe potriva unui erou ca el. Fără un cuvânt, prietenii săi o iau care încotro, lăsând casa pradă pustiei, ocupată doar de acele stafii pline de aplomb, cărora ne-am obişnuit să le zicem amintiri.

Si-atunci, simţi şi tu ce-a simţit Ionel Teodoreanu, când a ascultat într-o noapte, la munte, Cântecul căţelei de Serghei Esenin, recitat de George Lesnea. Era de faţă şi Mihail Sebastian, iar Ionel Teodoreanu, după ce poezia s-a terminat, a simţit că "există o tristeţe adâncă în tot ce e prea frumos".