Azilant în România

Liderul refugiaţilor uzbeci la Timişoara şi-a schimbat numele şi nu vrea să mai plece în altă ţară

În 13 mai anul trecut, peste 400 de uzbeci participanţi la revolta din Andijan au reuşit să scape de răzbunarea lui Islam Karimov. După câteva luni, ei au ajuns la centrul pentru refugiaţi din Timişoara. Câţiva au plecat deja spre alte ţări, unde au şansa să-şi ia viaţa de la capăt, alţii aşteaptă să plece peste câteva zile, în 16 februarie. Liderul lor spune însă că ar dori să rămână aici, unde şi-a făcut deja prieteni pentru toată viaţa.
Pentru propria protecţie, dar şi pentru a nu face greutăţi familiei rămase acasă, liderul uzbecilor refugiaţi la Timişoara spune că preferă să folosească un nume fals, Dilshod, de altfel destul de întâlnit în ţara lui. Are 33 de ani şi este inginer constructor. A învăţat deja câteva cuvinte în limba română, dar avem nevoie de un translator pentru a comunica în limba rusă. Vizibil marcat de cele petrecute anul trecut, el povesteşte cum, în 13 mai, în drum spre lucru, a ajuns în centrul oraşului, unde se adunaseră deja sute de oameni care îşi cereau dreptul la o viaţă mai bună. În scurt timp au intervenit forţele de ordine, care au început să tragă. Împreună cu alte câteva zeci de oameni, Dilshod a fugit pe jos, zeci de kilometri, spre Kîrgîzstan. Încă tensionat, el povesteşte cum şi-a văzut verişorul, în vârstă de 24 de ani, împuşcat în cap, la ieşirea din Uzbekistan. "Au murit atunci femei şi copii", spune el, fixând un punct invizibil de pe masă.
Spre România, în secret
După ce, în sfârşit, au ajuns în ţara vecină, au fost cazaţi trei săptămâni în corturi, apoi au fost mutaţi, sub paza soldaţilor. Într-un final, au fost trimişi cu avionul spre România, în mare secret. Nici ei nu au ştiut spre ce destinaţie se îndreaptă, până în momentul în care au urcat în avion. Au ajuns la Timişoara în 22 iulie anul trecut. Câţiva dintre ei au plecat deja spre alte ţări. Alţii vor pleca peste doar câteva zile. Dilshod spune însă că dorinţa lui este să rămână în România: "Sunt ţări foarte bogate, în care poţi să-ţi construieşti un viitor mai bun, dar eu vreau să rămân aici. Asta în primul rând pentru faptul că mi-am făcut prieteni. În orice ţară aş pleca, nu ştiu dacă aş mai întâlni astfel de oameni".
Veşti de acasă
Dilshod şi-a lăsat acasă, în Uzbekistan, toată familia: trei copii, o soţie, mama şi trei surori. Chiar în ziua când a fost vizitat de reporterul Adevărului, Dilshod era fericit. Primise, în sfârşit, veşti de acasă: "Scrisoarea a fost scrisă în noiembrie şi a ajuns la mine abia acum. Din câte am văzut în fotografii, mă gândesc că sunt bine toţi. Sper să îi pot aduce la mine, în orice ţară aş ajunge". "Nu contează ce denumire are ţara în care voi ajunge. Contează să am lângă mine familia şi prietenii. Dacă anul viitor vor fi alegeri şi se va schimba preşedintele, sper să mă întorc acasă. Nu ştiu ce ar putea să ne aştepte. Acum, din păcate, nu se poate schimba nimic în ţara mea", spune el. Amărăciunea lui este cu atât mai mare, cu cât autorităţile din Uzbekistan au încercat să spună familiilor celor plecaţi că refugiaţii sunt, de fapt, nişte terorişti.
Cursuri de limba română şi informatică
De câteva luni, refugiaţii merg la cursuri de limba română şi de calculatoare. Adriana Aron, profesoara lor de informatică, spune că primul lucru pe care îl desenează în Paint este o casă, iar primele cuvinte pe care le scriu pe computer sunt despre familiile lor. "Noi suntem neamuri de-acum, iar ei sunt o comunitate deosebită. În fiecare vineri, noi trebuie să căutăm bătrâni şi copii cărora ei vor să le ducă daruri făcute de ei, de la mâncare tradiţională până la căciuli şi fulare tricotate de femeile din tabără", spune Mariana Petersel, preşedintele asociaţiei "Generaţie Tânără", care, în colaborare cu UNHCR, are grijă ca viaţa uzbecilor în România să se desfăşoare fără incidente. De altfel, spune ea, comunitatea lor este organizată pe principii foarte clare. Nimic nu se întâmplă fără ca sfatul bătrânilor să nu fie consultat. Cu puţin timp în urmă, în tabăra de refugiaţi s-a născut un copil. Are certificat de naştere românesc şi un cod numeric personal. Ar fi primul cetăţean român dintre uzbeci.
Scrisoare de recunoştinţă
În semn de recunoştinţă faţă de românii care i-au ajutat, refugiaţii au redactat o scrisoare: "Noi, reprezentanţii poporului uzbec, care am fost nevoiţi să ne părăsim patria, ne aflăm deja de câteva luni în România. Vrem să menţionăm că poporul român, iubitor de libertate, ne-a primit cu multă omenie şi bunătate, fiind printre primii care ne-au întins o mână de ajutor. şi noi ne-am convins că România îşi are locul său influent printre celelalte state mari. Spunând aceste cuvinte, noi mulţumim din suflet pentru ajutorul necondiţionat al poporului român. Fără îndoială, între popoarele uzbec şi român s-au născut o prietenie şi o frăţie care vor rămâne pentru totdeauna. Dorim poporului român pace, linişte şi prosperitate! Cu respect şi recunoştinţă, refugiaţii din Uzbekistan".