Autonomia universitara si interesul personal

Astazi, pentru cateva ore, universitarii vor picheta sediul PSD, dupa ce, vineri, aceiasi au protestat in fata Prefecturii Bucuresti. Cele 70 de cadre didactice universitare - cate prevede legea in

Astazi, pentru cateva ore, universitarii vor picheta sediul PSD, dupa ce, vineri, aceiasi au protestat in fata Prefecturii Bucuresti. Cele 70 de cadre didactice universitare - cate prevede legea in cazul pichetului - reprezinta vointa Federatiei Sindicale Nationale "Alma Mater", ai carei membri, in proportie de 80 la suta, aleg greva ca forma de protest daca nu le sunt indeplinite doleantele. Deocamdata, timp de o luna de zile, pana in 19 mai, sindicalistii vor protesta astfel in fata principalelor institutii ale statului - Parlament, Guvern. Ce doresc, de fapt, cadrele didactice universitare? In primul rand, repararea unei nedreptati. Apoi, recunoasterea, prin salarizare, a importantei sociale a muncii lor. La sfarsitul lui 2003, Parlamentul a adoptat legea de dublare a salariilor profesorilor universitari din Romania. S-a spus atunci ca, deocamdata, macar profesorilor sa li se asigure un salariu decent, la nivelul celor din Justitie ori din Administratia centrala, urmand ca in acest an - cel putin asa se promitea - sa se realizeze dublarea salariilor si pentru ceilalti: preparatori, asistenti, lectori si conferentiari. Sigur, in fond, nu era un capat de tara daca pentru cei aproximativ 4.200 de profesori salariul de baza ajungea la 17 milioane (minimum), in conditiile in care societatea pretinde acestora sa lumineze studentimea romana, sa nu se mai lase corupti pentru 50 de euro si sa ridice performantele scolii superioare romanesti la inaltimea celor europene. In plus, din 2007, macar teoretic daca nu si practic, orice universitar roman va fi egal cu orice coleg dintr-o universitate a spatiului comun european, si atunci, chiar daca salariul lui nu va fi echivalent in euro cu al colegului, macar sa se mareasca ceva, cat de cat. Au fost si voci care au spus ca dublarea salarizarii doar pentru profesorii universitari s-ar fi datorat strict faptului ca majoritatea potentatilor din Parlament, Guvern, Administratie centrala sunt si profesori universitari si, in cazul parasirii posturilor gras remunerate acum, nu s-ar putea duce la sapa de lemn. La sapa de lemn insa au ramas, iata, restul universitarilor. Un asistent - adica un profesor aflat la inceputurile carierei - nu sare de 4 milioane lei salariul de baza. Fara a spune nici o secunda ca dascalii n-ar avea dreptate cand cer un salariu decent, trebuie semnalat ca si in acest caz, ca si in altele aparute recent in viata universitatilor romanesti, problema e mult mai complexa si are legatura directa cu conditia profunda a profesorului roman, indiferent de gradul sau didactic sau de functia sa. Fiindca, daca-i adevarat ca guvernantii isi bat joc pur si simplu de cadrele didactice ale tarii, la fel de adevarat este ca nici acestia nu dau semne ca ar dori sa se impuna, sa se ia in serios. Altfel zis, preparatorii, asistentii, lectorii si conferentiarii, ca si profesorii insisi ar trebui sa-si ceara salarii marite in primul rand lor insile. Nu dorim sa moralizam pe nimeni, dar nici nu putem inchide ochii cand ceea ce se cheama autonomie universitara, concept si instrument in acelasi timp, sacrosanct pentru mediul academic, este din nou interpretata functie de interese. In Romania, invatamantul superior nu mai este sustinut in integralitatea sa de catre stat, de catre Guvern. Asta, de cativa ani buni. Nu discutam acum daca asta e bine sau rau. Spunem doar ca universitatilor li s-a creat cadrul legal de a completa veniturile bugetare cu venituri extrabugetare, proprii, ca Senatele universitare pot dispune acordarea unor salarii diferentiate, dar si acordarea unor salarii mai mari decat cele oferite de catre bugetul de stat. Practic, de mai bine de cinci ani, si universitatile de stat au voie sa scolarizeze cu plata si noi am semnalat situatii in care, de dragul banilor veniti de la studentii cu taxe, sunt in Romania universitati care isi maresc haotic efectivele desi nu au spatii, dotari, dascali. La cele mai multe dintre universitati, veniturile proprii - provenite in principal din taxele studentilor - le depasesc de doua-trei ori pe cele bugetare. E drept ca Ministerul Finantelor nu se indura deloc sa dea unda verde clara universitatilor sa-si gospodareasca banii cum vor, dar sunt si cazuri in care Senatele isi exercita autonomia, adica isi asuma responsabilitatea conferita de lege si decid sa mareasca salariile cadrelor didactice indiferent de cum interpreteaza MF acest gest. De ce oare nu se bate dl. rector Otiman ori fostul ministru al Sanatatii, Dragulescu - care ameninta acum MEC cu procese fiindca le incalca autonomia prin care s-au ales a treia oara rectori - cu ministrul de Finante pentru a dubla salariile asistentilor si conferentiarilor lor? Si de ce, in general, nu se bat rectorii pentru a avea un invatamant de calitate, pentru a stimula tinerele cadre didactice si a le promova in functii? Raspunsul e simplu: pentru ca toate acestea nu reprezinta interesele lor personale. Cand traim in aceasta ambiguitate, cand devenim lei doar pentru noi, nu mai putem fi credibili. Aceeasi ambiguitate domneste si in tabara guvernamentala. Nici Guvernul nu se hotaraste odata ce vrea: sustine sau nu financiar scoala superioara? Iar daca n-o sustine, ci-i da doar pomeni, de ce nu face pomana deplina si nu mareste, asa cum a promis, salariile de baza tuturor dascalilor din universitati?