Aurora Liiceanu:„Psihologia, despărţirea firului în patru sute“
0
Unul dintre cei mai activi psihologi din spaţiul public românesc, Aurora Liiceanu, şi-a publicat de curând volumul de memorii „Prin perdea“, la Editura Polirom. Deşi viaţa alambicată ca un montagne russe şi îndelungata experienţă într-ale „ştiinţei sufletului“ i-au asigurat un riguros rezervor de înţelepciune, Aurora Liiceanu îşi pune întrebări la fiecare pas, ştiind că o poveste are întotdeauna mai multe versiuni.
Cărei nevoi răspunde impulsul de a scrie un volum de memorii?
Nu ştiu nici eu ce m-a apucat. Mulţi oameni din preajma mea, nu de la primul nivel de intimitate, recunosc o grămadă de lucruri pe care le-am spus, de la întâmplări până la conversaţii. Până la urmă este varianta mai lărgită, scrisă, a unor lucruri reale pe care le-am declarat unor oameni relativ apropiaţi. Cenzura a fost, oricum, mai mare în scris. Pentru că oamenilor mai apropiaţi le faci confesiuni mai adânci. Fiind atât de impresionată de exhibiţionismul actual, mi-am zis că toată lumea trebuie să se dezbrace în pielea goală şi să se aşeze în vitrină.
Există o relaţie aşa de perversă între media şi individ, încât media şi, în special, televiziunea au ajuns o trambulină la care, dacă ajungi, eşti asigurat. Cred că femeile s-au orientat foarte bine: îşi găsesc bărbat, amant, relaţii, angajamente, servicii. Nu mai poţi sta acasă în anonimat pentru că nimeni nu te caută să vadă dacă ai sau nu ceva de spus. Toată lumea vrea bani şi faimă. Eu n-am vrut nici bani, nici faimă. Am vrut să încerc să transmit în carte că, până la urmă, partea aceasta cu „aşa a fost să fie“ sau „acesta este destinul tău“ este foarte adevărată, dar nimeni nu se mulţumeşte cu această idee şi nu renunţă să mai delireze pe marginea altor versiuni pe care le-ar fi putut avea.
Prin opţiune, ne restrângem foarte mult aceste versiuni, pe care unii le numesc întâmplare, alţii coincidenţe, iar eu, făcătură. Am citit şi mi-a plăcut foarte mult Kostler, care spune că nu există simple coincidenţe, ci că, de fapt există nişte determinări care se aleg, se aranjează şi se apropie una de cealaltă, ducând la o anumită direcţie. Te poţi gândi la bila de pe trepte, care, odată aruncată, nu se mai poate întoarce.
Dumneavoastră vă căutaţi numele pe Google?
Nu. Niciodată. Încerc să nu mă uit, pentru că odată am văzut ceva năucitor, despre cum aş fi făcut plajă în pielea goală la mare. Mi s-a părut o oroare să nu ai niciun fel de responsabilitate când scrii şi că nu există niciun fel de control asupra acestor lucruri, încât am spus nu. Am citit criticile aduse Internetului şi, într-adevăr, am impresia că partea cea mai întunecată a oamenilor curge acolo. Poate, în fond, este o formă de psihoterapie. Dacă eşti obsedat sexual sau narcisist maladiv, îţi dai drumul şi te eliberezi. Există teorii care spun că bârfa are valori pozitive foarte înalte şi că, într-adevăr, este o formă de univers interpersonal în care oamenii se regăsesc.
Formaţie şi deformaţie
În cartea dumneavoastră, partea emoţională e mai mereu voalată de (auto) analize.
Da, poate că e o deformare profesională. Orice formaţie este dublată de o deformaţie. Privind din acest punct de vedere, cred că am o înclinare către analiză, dar recunosc în acelaşi timp că un spirit analitic exagerat te zăpăceşte. Asta pentru că a despărţi de fiecare dată firul nu în patru, ci în patru sute, e partea frustrantă a meseriei de psiholog. Mai mult, un comportament provine din mai multe fire, ca mai multe izvoraşe care duc la o apă mare. Ca să nu mai pun la socoteală partea subconştientă.
Pentru că, deşi putem găsi nişte cauze pentru comportamentul nostru, ne place să facem diferenţe între ele şi să supraevaluăm una dintre cauze, cea care ni se pare mai onorabilă în raportul nostru cu noi. Cred că acest raport, între masochism şi favoritism de sine, te trimite uneori la formule adaptative. Într-adevăr, poate unul dintre cele mai frumoase domenii din psihologie este autoînşelarea. Ce ne-am face dacă ne-am critica încontinuu şi ne-am vedea la nesfârşit defectele, fără să ne împăunăm cu anumite calităţi? Viaţa ar fi o afacere păguboasă.
Aţi avut o viaţă extrem de schimbătoare, al cărei flux a ajuns până la situaţii suprarealiste. Ce credeţi că v-a ţinut în picioare în tot acest timp?
Nu ştiu. În ultima vreme am început să citesc mult mai multă biologie, m-am cam săturat de determinările sociale şi culturale. Şi, bănuiesc că, până la urmă, există un fond genetic care te trage de păr într-un fel. Cred că sunt oameni care moştenesc un potenţial care îi ajută să se ţină în picioare şi să treacă peste. Într-un fel, e interesant că acum e la modă rezilienţa.
Adică teoria care spune că trebuie să ne confruntăm cu traumele, cu ideea că viaţa e imprevizibilă şi că uneori te aduce în situaţii mizerabile, cărora trebuie să le faci faţă. Cum faci faţă? Faci pact cu viaţa sau pur şi simplu te pui în categoria nefericiţilor? Într-un fel, aşa putem motiva nevoia de guru la atâţia oameni.
Vorbeaţi mai devreme despre moştenirea genetică. Fiul dumneavoastră revine frecvent în carte. Ce credeţi că a moştenit de la dumneavoastră?
Revine mai degrabă ca pretext pentru analizele mele. Problema este că nu prea am de unde să ştiu ce poate el să moştenească. Dar ce am încercat eu să-i transmit, ştiu. Am încercat să-l învăţ să nu mintă sau, dacă minte, s-o facă deştept. Copilul pe care îl ai în minte nu este de fiecare dată acelaşi cu cel din realitate. Pe de altă parte, am ţinut foarte mult să aibă această idee despre ce înseamnă să ţii cont de celălalt. În fond, aşa se vede afectivitatea: dacă ţii cont, nu dacă ţi-e frică. Dacă ar fi să compar versiunea lui cu versiunea mea, el este net superior.
Nu am fost o mamă care să-l ridice-n slăvi pentru că nu-mi place să fac complimente, considerându-le informaţii de uz
intern. Cu toate acestea, recunosc că ele sunt necesare. Recunosc că nu am făcut anumite lucruri, deşi psihologia m-ar fi putut ajuta. Până la urmă, adevărul este tot în noi, nu în alţii.
Am citit la un moment dat o carte, foarte prost tradusă, în dialect oltenesc, din care nu mai ţin minte decât o singură replică: „Când mă făcui mică sub pătura mare, ştiui adevărul“. Mi-am dat seama de ce astăzi oamenii nu prea vor să stea singuri. Singurătatea şi comunicarea intrapersonală nu sunt prea plăcute. De aceea oamenii preferă gregaritatea, care te ajută, te face să ieşi de sub pătură şi să fii sprijinit de ceilalţi.
Lecţia Occidentului
Cum vă raportaţi astăzi la episodul Meditaţia Transcendentală?
Am vrut s-o văd şi ca pe o parte bună. Sau poate că abia acum îmi dau seama de ea. Atunci trebuia să trăiesc şi să şi observ în acelaşi timp. Eram prea ocupată să fac faţă situaţiei ca să mă şi gândesc la ea, să mă fac mică sub pătura mare şi să mă simt nefericită. Poate că atunci, când credeam că voi rămâne muncitor necalificat toată viaţa şi când nu vedeam în faţă nimic bine, aveam şi un mare procent de inconştienţă. Uneori însă, inconştienţa te ajută să mergi mai departe mai uşor. Acea perioadă a suplinit foarte mult calitatea vieţii de relaţie. Ne amuzam, aveam prieteni. Comunismul a fost oribil, dar viaţa de relaţie a fost mult mai bună. Fiind în acea situaţie, oamenii se apropiau. Acum am învăţat lecţia Occidentului: să nu spui cât câştigi, cu ce partid ţii, ce orientare sexuală ai.
După Revoluţie, cum aţi revenit în pielea personajului pe care îl puseserăţi atâta vreme între paranteze?
Mi-am zis că am posibilitatea să circul fără oprelişti în tot felul de spaţii. În comunism n-am avut nicio posibilitate să mă mişc, deşi am avut o bursă în America pe care nici acum nu-mi vine să cred că am avut-o. Dosarul meu era prost, eram divorţată, nu eram membră de partid. La un moment dat, foarte fudulă, i-am spus unui securist care venise să mă tragă de limbă: „Am un copil de un an şi cred că acum pot pleca în străinătate“.
S-a uitat la mine şi, cu foarte mult cinism, mi-a spus: „Noi oricând putem spune că copilul are nevoie de mamă“, de unde se înţelegea că nu pot pleca nicăieri. Pe de altă parte, m-am întrebat de ce să stau atât în bibliotecă, în seră sau într-un turn de fildeş şi să nu cobor în lume? Şi eu am vrut să cobor, deşi am fost criticată de colegii mei pentru că, în general, viaţa academică este o viaţă autistă. Pe lângă existenţa unui autism naţional. Prima dată m-am dus cascadoric la Tele 7 abc.
O perioadă cumplită: un an şi jumătate mă duceam de trei ori pe săptămână, de la miezul nopţii până la unu. A fost foarte obositor, dar am fost curioasă. Am mai făcut o constatare, care m-a şi întristat: toată lumea îşi conversa nefericirile, dar nimeni nu întreba despre partea profesională. Pentru noi, viaţa interpersonală este atât de importantă – până şi expresiile de genul „nepotul mi-a făcut febră“ arată asta -, încât n-am primit niciun telefon pentru probleme profesionale.
„Nu mai am memorie“
V-aţi văzut dosarul de la CNSAS?
Da, l-am văzut. L-am primit chiar de două ori. Prima dată când l-am primit, nu era nimic în el, erau doar listele cu cei care au făcut Meditaţia Transcedentală. M-au chemat a doua oară, când eram împreună cu Pleşu, la litera P. Am înţeles că, după bursa din America, cineva şi-a găsit serviciu. În dosar, erau fotografia lui Catrinel Pleşu, scrisorile lui Andrei Pleşu către Gabriel, scrisorile lui Gabriel către Andrei Pleşu şi scrisorile mele către Andrei. M-am amuzat, nici nu l-am parcurs până la capăt. Nu cred că mai are vreo importanţă.
Au trecut deja 20 de ani, iar noi nu suntem STASI, care au lucrat rapid. Mai intervine şi faptul că ei s-au ocupat de STASI la început, pe când noi ne-am ocupat de victime şi de toată martirizarea. Nu neg că sunt importante, dar a fost lăsată complet de-o parte cealaltă latură a relaţiei. Ştiţi cu ce seamănă Meditaţia Transcedentală? Cu ceea ce i s-a întâmplat unei prietene care, timp de doi ani, a aşteptat o casă.
Avea nişte catifele minunate şi voia să-şi facă tot felul de lucruri. După doi ani, şi-a luat casa în primire şi, când m-am dus s-o vizitez, toate materialele erau aruncate. Mi-a spus că în cap a mobilat-o deja de multe ori şi că nu o mai interesează. Aceasta este şi relaţia mea cu Meditaţia Transcedentală: atât am întors-o pe toate părţile, încât nu mai am memorie.
De ce marele absent al cărţii este Gabriel Liiceanu?
Cred că, la fel cum anumite medicamente sunt pentru uz intern, aşa se întâmplă şi cu anumite lucruri personale. Eu mi-am asumat această bucată din tortul meu.
Repere de viaţă
Aurora Liiceanu este doctor în psihologie, scriitoare şi senior-editor al revistei „Tango“. Împreună cu Alice Năstase a publicat volumele „Dincolo de bine, dincoace de rău. Despre iubire“ şi „Care pe care: femei şi bărbaţi“.Este coautoare a cărţii „Dimensiuni psihosociale ale violenţei domestice“, publicată de Editura Academiei Române. La Editura Polirom i-au apărut cărţile “Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi”, şi „Prin perdea“, iar la Nemira, volumul „Nici alb, nici negru”.
A fost căsătorită cu scriitorul şi filosoful Gabriel Liiceanu. Împreună au un fiu, Ştefan Liiceanu (34 de ani), stabilit de 14 ani în Japonia. În 2007 a fost aleasă pe locul patru în Topul femeilor de succes, realizat de revista „Capital“.
Misoginismul la el acasă
Aveţi un pasaj în carte în care, după un episod destul de sensibil, spuneţi: „Ulterior, mi-am dat seama că o femeie singură nu are şanse. Bărbaţii au un simţ teribil în a detecta prada vulnerabilă. Dacă chemi pe cineva să repare prin baie sau la telefon sau orice altceva şi când acesta sună şi vede că-i deschide o femeie, acest cineva, totdeauna un bărbat, va înţelege, indiferent de cum arăţi, că eşti vulnerabilă, că nu există în casă un bărbat, indiferent cum ar arăta el, care s-ar confrunta în termeni de apartenenţă la acelaşi sex cu el“.
Aşa este şi astăzi cred la fel. Pentru că bărbatul este încă asociat cu ideea de putere şi de responsabilitate într-o casă, chiar dacă, de cele mai multe ori, femeia ţine casa. Cunosc o droaie de căsătorii în care eul social este femeia. Bărbatul poate nu ştie nici unde este cartea lui de identitate. Dar simpla prezenţă a unui bărbat poate să limiteze găinăria, exploatarea, şmecheria celor care vin să te ajute. Dacă vine cineva să-ţi repare chiuveta, se uită prin casă să vadă dacă nu apare cineva în pijama care să ia problema în braţe. Din acest punct de vedere, privirile ciudate ale celor care vin, de pildă, să-ţi facă o reparaţie, mi se par că intră în şmecheria masculină de a gândi că femeile sunt mai delicate, mai proaste.
Credeţi în progresul moral?
Nu există aşa ceva, iar noi suntem o ţară misogină. Iar bărbaţii sunt misogini aşa cum respiră. Nu neg că şi femeile au exploatat această latură foarte bine şi, în loc să vină cu persoana, vin cu sexul înainte. Uita-ţi-vă la femeile noastre politice: sunt persoane decorative. Nimeni nu-i spune Angelei Merkel să-şi pună minijupă.
Se încarcă comentariile...
