Atac la învăţământul teatral

„Apărarea chineză” este singura producţie cinematografică a regizorului Tompa Gábor şi a fost prezentată la Festivalul de Film Transilvania. Deşi din distribuţie fac parte actori valoroşi, precum Maia Morgenstern sau Victor Rebengiuc, a fost nevoie de 11 ani de la realizarea filmului pentru ca publicul român să-l vadă.

Tompa Gábor vorbeşte în interviul acordat „Adevărului literar şi artistic” despre motivele neprezentării filmului în România, cu toate că atunci a fost singura prezenţă cinematografică la Berlin (Germania), şi a câştigat marele premiu la Salerno (Italia). Regizorul evidenţiază şi carenţele sistemului românesc de învăţământ, şi motivele pentru care a ales să predea Regie în America.

Adevărul: Horaţiu Mălăele spunea, după premiera filmului „Nunta mută“, că i-a fost greu să facă trecerea de la regia de teatru la regia de film. Pentru dumneavoastră cum a fost?

Tompa Gábor: Nu pot vorbi de o trecere, ci de o revenire la o primă dragoste. Am făcut parte din acea promoţie experimentală de la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică care în patru ani a studiat atât teatru, cât şi film. Am realizat multe scurtmetraje şi documentare, având parte şi de studii teoretice de dramaturgia filmului, la care am învăţat foarte mult. Asta m-a îndemnat să fac şi film.

Eu am ales să studiez în anul IV teatru pentru că vremurile nu erau favorabile cinematografiei. Erau filme interzise, de exemplu producţiile lui Pintilie nici măcar la Cinematecă nu puteau fi vizionate, la fel filmele lui Mircea Daneliuc, au fost probleme şi la cele ale lui Dan Piţa. Am renunţat, încet-încet, la ideea de a mai face film. A venit, însă, această ofertă din partea studioului „Obiectiv”, din Budapesta, în 1996. Până la urmă m-a tentat să fac pelicula „Apărarea chineză“, pentru că mi-a plăcut nuvela, dar preţuiam şi scriitorul, atât ca autor, cât şi ca om.

Era o oportunitate de a spune o poveste ardelenească pe care, parţial, am şi trăit-o în anii ‘60, copil fiind. Am realizat acest film care a fost o aventură, o excursie în cinematografie. A fost excitant şi riscant, pentru că am avut o singură vară la dispoziţie să-l fac.

Vreţi să repetaţi experienţa ca regizor de film?

Am făcut o schiţă, în care este vorba de trei „homless” care cresc uriaş, ca Parlamentul Ungariei. Poate va fi cineva interesat de mine ca producător al filmului. Posibilitatea reîntoarcerii este, însă, tot o aventură.

Regizorii de film preferaţi

Sunteţi supărat că singurul dumneavoastră film, „Apărarea chineză”, nu a fost lansat în România?

M-au dezamăgit neprezentarea filmului în mod oficial în România şi nedifuzarea lui pentru public, în special pentru cel ardelean, căruia îi era destinat în mod direct.

Cine poartă vina acestei neprezentări?

Fără doar şi poate CoviFilm, coproducătorul din România. Studioul din Ungaria, „Obiectiv“, a cedat drepturile de difuzare către CoviFilm în România. CoviFilm a tergiversat, a amânat programarea dublajului, nu s-a mai prezentat, iar la ONC -  CNC-ul de atunci - nici nu s-a depus o copie, deşi era obligaţia lor. 

Care stil de a face film al regizorilor de acum vi se potriveşte mai bine, ca spectator? Aveţi un preferat, dintre Mungiu, Puiu, Porumboiu, Sitaru, Radu Muntean sau altcineva?

Am urmărit majoritatea filmelor realizate de tinerii regizori şi pe toţi îi admir. Sunt filme extraordinare, puternice, autentice, diferite de ce s-a făcut până acum. Ei se întorc de fapt, în timp, şi chiar completează trecutul istoric apropiat. Îmi plac Mungiu, Puiu, Porumboiu, Nemescu... Un mare film este „Moartea domnului Lăzărescu”, extraordinar  este „4,3,2”,  „California Dreamin’” este un film deosebit, la fel şi „A fost sau n-a fost?”.

Mă bucură apariţia acestei generaţii puternice. Au ceva important de spus, sunt foarte talentaţi şi modeşti. În această paletă continuă şi Nae Caranfil, cu o voce personală. El face filme mai puţin politice în mod direct şi se ocupă mai îndeaproape de sufletul uman. Doresc teatrului românesc aceeaşi soartă.

Criza învăţământului teatral

Aţi fost declarat cel mai bun regizor la cea mai recentă Gală UNITER (Premiile Uniunii Teatrale din România), iar „Trei surori”, cel mai bun spectacol. Este acesta succesul suprem sau poate exista şi ceva mai mult decât atât?

Nu tindem şi nu facem teatru să obţinem premii. Mă bucur, însă, că Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca a fost nominalizat aproape anual pentru cel mai bun spectacol şi că sunt foarte multe premii individuale.

UNITER reprezintă un sistem de valori foarte important. În acelaşi timp, premiile îţi cresc responsabilitatea de a merge mai departe. E mult mai greu, trebuie să reiei totul de la zero, să continui cu foaia albă. Dacă nu îţi asumi riscuri artistice noi, să ţii mâna pe pulsul societăţii şi a lumii, atuncii eşti mort. Nu pot să neg că este foarte important că avem acest feedback din partea lumii profesionale.

De ce aţi ales să predaţi în America şi nu în România?

Există o criză a învăţământului teatral din România. Eu am predat la o clasă de Regie la Academia Teatrală din Târgu-Mureş. Atunci am avut sentimentul unui lucru pe jumătate realizat. După primii doi ani, intransigenţa, pe care am presupus-o ca un element indisponibil pentru a porni în învăţământul la Regie, a dispărut.

Lucrurile s-au petrecut la fel şi cu învăţământul în limba maghiară la Cluj, dar şi cu învăţământul teatral din România. S-a diluat valoarea, apar doctori fără voie, foarte multe personaje care nu au ce căuta în învăţământul teatral sunt profesori, doctori şi predau.

Tompa Gábor a fost desemnat, anul acesta, „Cel mai bun regizor“ la Gala Premiilor Uniunii Teatrale  Foto: David Sugar

În America este imposibil ca cineva care nu are o activitate artistică creatoare importantă să fie profesor. Excelenţa artistică înlocuieşte valoarea doctoratului. Din păcate, învăţământul românesc a alunecat spre o proximitate în care se amestecă valorile cu nonvalorile.

Tocmai, în aceste condiţii, nu credeţi că viitorii regizori, actori, oameni de teatru din România au nevoie de lecţii din partea dumneavoastră?

Cred că aş avea multe de predat, mai ales în învăţământul de Regie. De aceea am acceptat să fiu director de program al catedrei de Regie a Universităţii din California, în San Diego. Dar nu am doctorat la ora actuală, şi nici nu aş vrea să-l obţin, văzând peisajul de doctori care provin dintr-o beznă artistică şi intelectuală. Există doctorate făcute în grabă, semnate de câţiva actori care abia au păşit pe scenă. Această producţie pe bandă rulantă va deveni o problemă.

Sunteţi un regizor autodidact? Cum căutaţi să vă rafinaţi arta, să v-o îmbunătăţiţi?

Nu sunt autodidact. Am terminat una dintre cele mai bune şcoli de Regie din lume. Niciodată n-am fost autodidact, am avut maeştri foarte buni, pe care i-am admirat, şi cred că avem nevoie de asemenea maeştri. Cu toate că nu mi-au fost profesori în mod direct, regizori ca Radu Penciulescu, Lucian Pintilie, David Esrig au fost mari maeştri pentru mine. Am învăţat foarte mult de la ei, fie văzându-le spectacolele, fie luând parte la repetiţiile lor.

Există o problemă acum cu anumiţi regizori tineri. Ei cred că teatrul începe cu ei şi se termină cu ei. Se înşală, teatrul a început de mult şi va trăi cât omenirea.

Ce puteţi spune despre public, mai ales că în scrisoarea trimisă de dumneavoastră pentru a fi citită la Gala UNITER aţi afirmat că vremurile de acum sunt nefavorabile teatrului?

Din fericire, publicul a crescut în ultimii ani foarte mult. Peste 50% din spectatori sunt tineri, studenţi. Când spuneam „vremuri nefavorabile” mă refeream la această lipsă de modele din teatru. Mai mult, chiar dacă sunt tot mai mulţi absolvenţi de teatru, numeric vorbind, nu avem critici de teatru, mai ales din rândul celor maghiari.

Cum reuşiţi să îmbinaţi experienţa americană cu cea românească?

Eu plec temporar, bineînţeles. Pentru mine, modelul omului transilvănean este acel cărturar Apáczai (Apáczai Csere János- n.r.) care în secolul al XVI-lea călătorea în toată lumea şi învăţa tipografie. Pe urmă se întorcea şi reuşea să fructifice toate experienţele sale europene şi mondiale.

La fel se întâmplă şi în universităţile americane, ei doresc ca profesorii lor să continue activitatea creatoare, pentru că acest fapt creşte reputaţia şi prestigiul universităţii şi îi îmbunătăţeşte cunoştinţele. Aşa se poate merge mai departe. Închiderea într-un cerc nu face bine  niciunei structuri. Ea va fi lipsită de această circulaţie sangvină atât de necesară.

Războaiele Teatrului Maghiar de Stat

Cum reuşiţi să manageriaţi Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca şi să obţineţi performanţe, fiind mai tot timpul plecat?

Cred că de-a lungul anilor am strâns o echipă tânără, foarte bună, pregătită, responsabilă şi dornică să facă program artistic de valoare şi de durată.

Tompa Gábor conduce Teatrul Maghiar din Cluj din 1990

Nu a fost uşor, pentru că, de când am fost numit director de către Andrei Pleşu, în 1990, am avut multe bătăi de cap şi a trebuit să parcurgem un drum lung, în care am încercat cu diverşi oameni să realizăm ceva. Am făcut destul de multe schimbări în rândul personalului, am angajat tineri, devotaţi. Dar am avut şi războaie locale care s-au dus în numele publicului sau al comunităţii, împotriva Teatrului Maghiar din Cluj.

La ce vă referiţi, mai exact?

Anumite forţe de dreapta, mai ales din partea maghiarimii, au atacat teatrul, ca fiind cosmopolit, european, elitist şi aşa mai departe. Noi nu ne-am ocupat de aceste atacuri sub centură. Cred că răspunsul nostru a fost munca de durată şi rezultatele se văd în aprecierea teatrului pe plan european şi maghiar. De amintit este că a intrat în Uniunea Teatrelor din Europa, în 2008.

Cel mai bun regizor

Carte de vizită. Tompa Gábor, 52 de ani, a fost premiat la ediţia de anul acesta a Galei Premiilor UNITER, la categoria „Cel mai bun regizor“, şi este artizanul victoriei spectacolului „Trei surori“, al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, la categoria „Cel mai bun spectacol al anului 2008“. Regizorul a mai câştigat Premiul pentru cel mai bun regizor şi la ediţiile din 1993 şi din 1997.

Singurul lui film. Pelicula „Apărarea chineză“ prezintă povestea lui Peter Gyorgy, a cărui întoarcere acasă este foarte diferită de ceea ce şi-a imaginat. El află că, în cei 22 de ani de când a plecat, Transilvania s-a separat de Ungaria şi că ţara lui nu mai este cea pe care o ştie. Şi nici nu se mai simte bine-venit. Povestea lui - două decenii de gulag siberian - reprezintă o ruşine pentru autorităţile locale, care vor să-şi dovedească fidelitatea faţă de doctrina de partid, transformând Uniunea Sovietică într-o sursă de bunătate infinită.

Amintiri despre cinema. Pentru realizarea filmului, Tompa Gábor a avut la dispoziţie o singură vară, timp în care a organizat şi castingurile. Din aceste considerente, regizorul şi-a ales singur locurile de filmare, apelând la memoria personală.

„Sunt locuri de care mă leagă amintiri vechi, cum ar fi Târgu-Mureş, Tarniţa, Sfântu Gheorghe, Munţii Apuseni, Tuşnad, dar şi turnul de paraşutism de la Cluj”, îşi aminteşte Tompa Gábor. Filmările au fost realizate exclusiv în exterior, nimic nu s-a filmat pe platou. Bugetul coproducţiei maghiaro-româno-franceze a fost de 1.000.000 de dolari.