Apa de la robinet nu este tocmai bună de băut!

Profesorul Gheorghe Mustaţă spune că apa din pânza freatică a României este folosită în industria de fabricare a berii, în timp ce oamenii beau apă de suprafaţă, epurată adesea

Profesorul Gheorghe Mustaţă spune că apa din pânza freatică a României este folosită în industria de fabricare a berii, în timp ce oamenii beau apă de suprafaţă, epurată adesea superficial

Apa a generat viaţa şi întreţine viaţa. Dacă vorbim de apariţia unei crize de apă potabilă în lume, atunci această criză nu este provocată de dispariţia fizică a apei, ci, mai curând, de degradarea sa, din cauza poluării. Profesorul Gheorghe Mustaţă oferă, astăzi, cititorilor noştri concluziile studiului său privind situaţia apei potabile din lume şi din România.

În toate apele, de la cel mai mic ochi de baltă până la ocean, pulsează viaţa. Pe verticala apei oceanelor, viaţa este răspândită de la suprafaţă până la adâncimea de 10.000-11.000 metri (în gropile Pacificului).
Diversitatea biologică şi biomasa sunt mult mai mari în Oceanul Planetar decât pe uscat.

Alături de mări şi de oceane, există aşa-numitele ape interioare sau ape continentale, care sunt ape dulci. Apele dulci pot fi stagnante (lacuri, bălţi, iazuri, mlaştini etc.) şi curgătoare (izvoare, râuri, fluvii). Există ape dulci de suprafaţă şi ape subterane. Dacă privim Terra din Cosmos, planeta noastră ne apare irigată la suprafaţă de o reţea fantastică de ape, asemănătoare reţelei de vase sangvine a unei vertebrate. Trebuie să ne imaginăm că o astfel de reţea se găseşte şi în subsol, care şi el este irigat de o reţea complexă de ape.
Ca şi deasupra, în subsol se formează pâraie şi râuri şi se găsesc ape stagnante. Cel mai mare volum de apă dulce se găseşte sub deşertul Sahara, la adâncimi de peste 1.500 m.

Civilizaţia este legată de ape

În istoria formării planetei, atunci când temperatura a început să scadă în aşa fel încât apa să se poată menţine "legată", a avut loc arderea hidrogenului în oxigenul din atmosfera primitivă a Pământului şi s-a format apă. Atmosfera a rămas fără oxigen. Cea mai mare cantitate de apă s-a depozitat în litosferă, o parte a rămas la suprafaţa pământului, iar o altă parte a trecut în atmosferă.

Apele dulci sunt extrem de reduse în raport cu apele oceanice. În schimb, impresionează cantitatea mare de apă dulce depozitată în apele polare şi în gheţari. Apele dulci reprezintă o infimă parte din rezervele de apă de pe Terra, iar repartiţia acestora pe uscat este extrem de variată. Dacă ţările scandinave prezintă mii de lacuri şi dacă Marile Lacuri ale Americii de Nord reprezintă adevărate mări, în zonele deşertice, apa lipseşte cu desăvârşire sau este stocată în mici oaze cu o răspândire care pare aleatorie.

Densitatea populaţiilor umane pe glob este mult legată de existenţa apei potabile însă nu în mod direct proporţional. Nu vom găsi cea mai mare densitate umană nici în ţările scandinave, nici în jurul marilor lacuri americane. Apa este preţuită şi raţionalizată în funcţie de puterea economică a fiecărei ţări, de bogăţia resurselor de apă şi de alţi factori.

Demografia populaţiilor umane nu poate fi urmărită şi înţeleasă decât în funcţie de resursele de apă potabilă. Asta nu înseamnă că în unele zone, cum ar fi populaţiile arabe din Golful Persic, nu pot să trăiască oamenii, chiar dacă toate forajele pentru apă nu au scos la iveală decât ţiţei. Aceste populaţii procură apă din apa marină, prin desalinizare. Astfel, apa oceanică devine o apă potabilă excelentă. Zilnic, pe glob sunt desalinizate milioane de litri de apă. Pot fi făcute foraje de mare adâncime pentru a folosi apa freatică şi apa subterană.

Apa potabilă, sorbită de industrie

Prin stoparea poluării bazinelor acvatice şi raţionalizarea folosirii apei potabile în industrie şi agricultură, rezervele de apă dulce s-ar mări. Odată cu dezvoltarea agriculturii şi cu practicarea irigaţiilor pe scară largă în culturile agricole s-a trecut la consumarea unei mari cantităţi de apă dulce (apa potabilă). În ceea ce priveşte epurarea apelor uzate, în multe ţări ale lumii, aceasta nu reprezintă altceva decât un moft, o gogoaşă mediatică pentru a linişti spiritele.

La noi, nici 20 la sută din staţiile de epurare nu funcţionează la nivelul exigenţelor reale. Dezvoltarea exponenţială a unor ramuri industriale a condus la consumul unor cantităţi uriaşe de apă. Pentru obţinerea unei tone de cauciuc se consumă până la un milion de litri de apă. Nu este vorba de un consum fizic, cât mai ales de deprecierea (poluarea) unei cantităţi mari de apă.

Apa poluată se cere a fi epurată şi repusă în circulaţie. Nu întotdeauna însă apa epurată îndeplineşte parametrii ceruţi pentru apa potabilă. Fenomenul acesta este atât de extins, încât putem spune că peste 80 la sută din apele Europei nu mai sunt curate. În ultima vreme apar însă semnale că apa potabilă începe să devină o problemă pentru pământeni.

Irigarea uriaşelor suprafeţe agricole cultivate în America de Nord a condus la coborârea catastrofală a nivelului pânzei freatice, astfel încât acum ar trebui să fie găsite soluţii pentru stoparea agravării situaţiei. În alte zone ale planetei, lipsa precipitaţiilor sau diminuarea lor determină o lipsă acută de apă. Modificările climatice globale din ultima perioadă de timp probează că şi în România sunt unele zone cu caracter semideşertic.

Centrul şi sudul Moldovei şi sudul Olteniei sunt afectate de o lungă perioadă de secetă. Să nu uităm că tocmai în aceste zone au fost terenuri cu nisipuri mişcătoare (adevărate deşerturi) care cu greu au fost fixate. Tăierile iraţionale de păduri şi de perdele fixatoare de nisipuri, după 1989, au declanşat fenomene care acum cu greu pot fi controlate.

Pânza freatică a fost afectată de poluare

România nu este o ţară care ar trebui să se plângă de lipsa apei, dimpotrivă. Aparent, am putea fi liniştiţi deoarece pânza freatică şi din depozitele subterane nu este poluată. Numai aparent. În multe zone ale lumii şi în ţara noastră, multe ape subterane au fost afectate de flagelul poluării. Din cauza dezvoltării industriei, în judeţele Neamţ şi Bacău, la un moment dat, a fost poluată şi pânza de apă freatică. Astfel, la Bacău, pânza de apă freatică nu este potabilă.

Asta nu înseamnă că oamenii nu o folosesc. Mulţi o consideră mai bună decât apa de suprafaţă, dar numai pentru că nu cunosc situaţia reală. Foarte multe pericole care pun sub semnul întrebării starea de sănătate a populaţiei dintr-o anumită zonă sunt încă tăinuite la noi. Există pericolul ca, în unele zone, apa potabilă să devină un factor care va limita dezvoltarea populaţiei şi asigurarea stării de sănătate a acesteia.

În zilele noastre, în miez de vară canicular şi secetos, peste 80 la sută din fântânile din centrul şi sudul Moldovei au secat sau au un debit foarte scăzut de apă, iar apa nu este potabilă, reprezentând un real pericol atât pentru oameni, cât şi pentru animale.

Folosirea apelor subterane care au calităţi potabile în industrie (cum ar fi industria berii) şi a celor de suprafaţă pentru populaţie, după ce au trecut prin staţiile de purificare, nu reprezintă doar o greşeală, ci o adevărată crimă.

De multe ori, sursele foarte bune de apă potabilă sunt depreciate tocmai prin folosirea lor în industrie. Urmează epurarea lor şi reintroducerea în circuit. Epurarea nu va asigura niciodată ajungerea la parametrii optimi ai unei ape potabile. Se folosesc însă ca apă potabilă surse de ape încărcate cu poluanţi, procesul de prelucrare al apei fiind necorespunzător, iar apa se dă la consum chiar în astfel de condiţii. Este vorba de o adevărată crimă. Au fost situaţii reale, clare, în care anumite surse de apă potabilă din bazine freatice au fost poluate cu nitraţi, nitriţi şi colibacili.

Populaţia a fost avertizată de pericolul existent, dar cei de la Protecţia Mediului au dezminţit situaţia. După câteva luni, cercetătorii de la Regia Apelor au prezentat situaţia corectă la o sesiune ştiinţifică cu date concrete. No comment! Şi apele subterane, şi pânza de apă freatică pot fi supuse impactului antropic. Oricum, apele subterane sunt, de cele mai multe ori, cele mai bune ape potabile.

Impactul antropic asupra Deltei

Dunărea şi Delta Dunării au fost supuse unui impact antropic de neimaginat în ultimele trei-patru decenii. Asanarea bălţilor şi îndiguirea unor zone au determinat dispariţia biotopurilor de reproducere pentru multe specii de peşti. Construirea barajului de la Porţile de Fier a blocat calea de migraţie a sturionilor spre locurile de reproducere. Producţia de sturioni a scăzut acum cu 99 la sută faţă de anul 1950.

Lipsa staţiilor de epurare de pe malul românesc al Dunării intră în nota generală a interesului scăzut acordat gospodăririi apelor în România. În oraşele mici şi în comune nu există staţii de epurare a apelor uzate, iar dacă există, nu funcţionează decât cu un randament redus.

Cândva, eminentul om de cultură Ioan Grigorescu considera că Dunărea reprezintă "closetul Europei". Expresia este cam dură, dar cât se poate de reală. De altfel, Ioan Grigorescu a scris cea mai frumoasă carte de ecologie, numită: "Paradisul murdar", în care prezintă toate tipurile de poluare, atingând inclusiv problematica poluării morale. Considerăm că Europa nu ne va lăsa să continuăm aşa. Acum se alocă fonduri uriaşe pentru proiecte care să asigure protecţia mediului. Să sperăm că vor fi folosite eficient.

Prof. univ. dr. Mustaţă este expert în Hidrobiologie

Născut la Adjudu-Vechi, judeţul Vrancea, la 6 martie 1938, a făcut liceul la Tecuci (Liceul "Dimitrie Sturza"), apoi a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Naturale-Geografie, specializarea Zoologie, de la Universitatea "Al.I. Cuza" din Iaşi. A fost cancelar şi decan al Facultăţii de Biologie la Universitatea "Al.I. Cuza" din Iaşi, în prezent fiind titularul disciplinei Evoluţionism (a mai predat Hidrobiologie, Biologie marină, Saprobiologie ş.a.) la Catedra de Zoologie şi Ecologie a Facultăţii de Biologie. În paralel, este director al Staţiunii Biologice Marine "Prof.dr. Ioan Borcea", din Agigea.