António Lobo Antunes:„Scrisul e singura raţiune a mea de a trăi“

Autorul portughez spune că, dacă nu ar scrie, nu ar mai şti ce să facă cu viaţa lui, care ar rămâne fără sens.Deşi are nu mai puţin de 25 de cărţi şi e aclamat în toată lumea, Lobo Antunes ne-a declarat că nu se simte împlinit ca scriitor, că opera lui e incompletă.

Adevărul: Aţi fost medic psihiatru, dar, la un moment dat, aţi renunţat să mai profesaţi şi v-aţi dedicat exclusiv scrisului. Când eraţi medic nu puteaţi să scrieţi?

António Lobo Antunes: Nu puteam. O carte te confiscă cu totul, nu te mai poţi ocupa şi de altceva. Când aveam 15 ani, i-am scris lui Celine. Era o scrisoare naivă, iar el avea reputaţia de a fi un tip dur. Cu toate acestea, mi-a răspuns cu un aer foarte tandru. Şi-mi zicea: „Tinere, spui că vrei să te apuci de scris. Nu face asta! Nu vei mai putea să mergi la cinema, să ieşi cu prietenii şi să te bucuri de viaţă ca orice băiat de vârsta ta.“

Atunci nu l-am crezut, apoi am realizat că avea dreptate. Literatura îţi mănâncă tot timpul şi toată energia. Fetele mele se plâng mereu: „Când eram mici şi aveam nevoie de tine, tu nu aveai niciodată timp pentru noi, că scriai.“ A fost complicat pentru ele, că au simţit că nu au avut tată.

Trăieşti cu o femeie şi ea ajunge să fie geloasă nu pe o altă femeie, ci pe literatură, care te acaparează. Mi s-a întâmplat asta. E, într-adevăr, greu să trăieşti cu cineva care e lângă tine, dar de fapt e absent. Victor Hugo spunea despre el însuşi: ”Sunt un om care se gândeşte la altceva.“ Rezultatul: soţia lui s-a dus cu Sainte-Beuve. Soluţia pentru o femeie să fie fericită alături de un scriitor este să facă un soi de alianţă cu munca lui.

Deci femeile din viaţa dumneavoastră au fost geloase pe literatură?

Nu au fost prea multe femei importante în viaţa mea. În faţa femeii, eu mă minunez încontinuu. Este o specie biologică diferită de a noastră. Femeile sunt mult mai legate de pământ, au un simţ practic pe care eu nu-l am. Eu nu ştiu să fac nimic altceva în afară să scriu cărţi. Am nevoie de mult timp pentru mine.

De fapt, nu pentru mine, ci pentru munca mea. Cărţile ar putea fi publicate anonime, fără numele autorului pe ele. Astfel, fiecare cititor s-ar putea semna pe copertă, pentru că de fapt cititorul scrie cartea când o citeşte.

„Dumneavoastră veţi cuceri lumea!“

Când aţi debutat, aţi avut parte câtva timp numai de critici negative...

Sunt încă un debutant, cu fiecare nou roman pe care-l public. Consider că încă nu ştiu nimic despre literatură. Da, la început am avut numai critici negative. Mi se spunea: „Ce e asta? Asta nici măcar nu se poate numi carte, e lipsită total de sens!“

Asta s-a întâmplat în Portugalia, pentru că în celelalte ţări ceea ce scriam a stârnit interesul. De exemplu, după apariţia celei de-a doua cărţi, am primit o scrisoare de la un important agent american, care-şi exprima dorinţa să mă reprezinte. Am crezut că e o glumă şi nici nu i-am răspuns. Apoi, am primit o a doua scrisoare de la el şi am realizat că e ceva serios. Odată devenit agentul meu, a încercat să-mi plaseze cărţile la editurile americane, dar nimeni nu le voia.

Şi l-am întrebat:„De ce cheltuiţi bani cu mine, nu vedeţi că nimeni nu-mi vrea cărţile?“ La care el îmi răspundea mereu: „Nu vă impacientaţi, aveţi pu-ţină răbdare!... Dumneavoastră veţi cuceri lumea!“ Dar eu vedeam că nu cuceresc nimic... Apoi, la un moment dat, mi-a apărut o traducere în Statele Unite şi a avut un succes de critică incredibil. Dacă ai cronici favorabile în „Washington Post“, în „New York Times“ şi în „Los Angeles Times“, ai toată America, iar, dacă ai America, ai cucerit întreaga lume.

Criticile negative vă făceau să suferiţi?

Nu, că eram foarte sigur pe mine, eram sigur de destinul meu literar. Aveam o încredere în mine de nezdruncinat şi eram convins că situaţia urma să se schimbe. Le spuneam celor care mă criticau: „Nu vă place cartea asta? O să scriu o alta!“

Apoi, lucrurile s-au schimbat şi în Portugalia, iar acum am numai laude din partea criticilor. Au sfârşit prin a se obişnui cu mine, au sfârşit prin a învăţa să mă citească. Numai că nu trebuie să te bucuri de criticile pozitive, aşa cum nu trebuie să te întristeze nici cele negative. Dacă eşti scriitor adevărat, nu trebuie să-ţi pese de aprecierile celorlalţi, pentru că tu ştii cel mai bine ce ai făcut. Dacă ceea ce ai realizat e bun, îţi înveţi încetul cu încetul publicul să te citească.

De ce spuneţi că nu vă bucură faptul că opera dumneavoastră este acum unanim apreciată?

Pentru că nu mă ajută deloc. Nu sunt analize, sunt numai elogii. Unanimitatea mă pune întotdeauna pe gânduri. Mă gândesc cu ce am greşit, de toată lumea are aceeaşi părere în privinţa mea. Dacă eşti născut pentru scris, ştii foarte bine ce ai de făcut şi că, de fapt, mai ai multe de făcut. Uneori, ceea ce e considerat de ceilalţi drept calitate este în realitate un defect deghizat. De exemplu, ai o problemă tehnică şi nu ştii cum să o rezolvi (scrisul înseamnă multă tehnică, ca în orice altă meserie). O ocoleşti, iar critica strigă „ce noutate!“ – fără să bănuiască faptul că tu nu ai fost capabil să rezolvi problema, de aceea ai evitat-o.

Sunteţi apreciat în lumea întreagă. Cum vă „manageriaţi“ celebritatea?

Ies foarte rar din casă. La fel, călătoresc foarte puţin, merg în trei sau patru ţări străine pe an. De exemplu, anul acesta am venit în România (pentru că nu pot să refuz invitaţia venită din partea acestei ţări), apoi voi merge la Paris, apoi în Spania, apoi în Brazilia – şi asta e tot. Pe de altă parte, nu-mi place nici să dau interviuri, - şi dau foarte rar în Portugalia. E un exerciţiu de vanitate! Un interviu e o neînţelegere tot timpul, pentru că vrei să impresionezi jurnalistul, iar jurnalistul vrea să corespunzi imaginii pe care o are despre tine...

„Ador să fiu înconjurat de cărţi“

Aţi ajuns să şi câştigaţi foarte bine de pe urma a ceea ce scrieţi...

Când am renunţat la medicină, am riscat, căci nu puteam şti dacă romanele mele se vor vinde. Dar, de fapt, când scrii nu ai multe nevoi. Nu-ţi trebuie mulţi bani şi nici o casă scumpă. Eu trăiesc cu foarte puţin, nu am nevoie de multe lucruri. Acum, chiar dacă am posibilitatea să-mi cumpăr o casă frumoasă, nu o fac. Locuiesc într-o căsuţă, nu-mi trebuie mai mult.

Am nevoie doar de un loc unde să-mi ţin cărţile, pentru că ador să fiu înconjurat de cărţi. Îmi place, de exemplu, când mă trezesc noaptea şi mă duc să beau un pahar de apă, să privesc cum dorm toate cărţile în întuneric. Şi apoi cum se trezesc şi încep să se uite la tine, cu ochii lor fosforescenţi. Să fii privit prin întuneric de „Fraţii Karamazov“!... Cărţile bune nu prea au somn, te privesc tot timpul şi te judecă. De asta am nevoie de casă, să fiu înconjurat de cărţi –
mă simt confortabil astfel, mă simt între prieteni.

Simţiţi vreo presiune din partea celebrităţii? Publicul aşteaptă numai capodopere din partea dumneavoastră...

Problema mea este numai dacă mai sunt în stare să scriu următoarea carte. Mă întreb de fiecare dată: „Oare s-a terminat totul?“

Aţi scris în jur de 25 de romane. De ce aţi mai avea nevoie de o carte nouă?

Dacă nu fac asta, nu aş şti ce să mai fac cu viaţa mea, ar rămâne fără sens. Nu e cazul să te apuci de scris dacă asta nu e singura ta raţiune de a trăi.

Vă simţiti împlinit, fericit, ca scriitor?

Nu. Pentru că nu voi trăi 200 de ani. Aş avea nevoie de toţi aceşti ani să completez ceea ce am scris. Consider că opera mea e incompletă şi mă enervează foarte tare că voi muri. Întotdeauna poţi să faci mai bine ceea ce ai făcut. Încă nu am scris cartea pe care îmi doresc s-o fi scris - şi cred că nu o voi face niciodată. Dacă aş scrie-o, m-aş opri. Cu fiecare carte, eu continui de fapt să încep, fiecare carte este prima mea carte. Nu sunt niciodată mulţumit de ce-mi iese. Criticul cel mai sever este de fapt scriitorul însuşi, trebuie să fie fără milă faţă de el însuşi!

Unanimitatea mă pune întotdeauna pe gânduri. Mă gândesc cu ce am greşit, de toată lumea are aceeaşi părere în privinţa mea.

António Lobo Antunes
scriitor

Trebuie să fii conştient că nu ştii nimic

Scriitorul şi-a lansat în România volumul „Ordinea naturală a lucrurilor“ Foto: Newsin