Amintiri din comunism
0
Poveştile oamenilor de cultură despre perioada României socialiste oscilează între umor şi dramă. Pornind de la filmul „Amintiri din Epoca de Aur“, am invitat mai multe personalităţi culturale să rememoreze întâmplări din existenţa lor de atunci.
Răspunsurile celor solicitaţi au fost de mai multe feluri. Mulţi dintre ei au reuşit să transforme absurdul situaţiilor trăite în povestire burlescă.
Unele dintre întâmplările narate au circulat în epocă, întocmai ca poveştile din film. Deveniseră „legende urbane“ şi puţină lume ştia cine a fost protagonistul. Altele, dacă nu au fost cunoscute decât de un grup mic de intimi ai persoanei, au aceeaşi dimensiune grotescă. În sfârşit, există amintiri care ar putea fi ale oricui, pentru că vin din viaţa de zi cu zi a tuturor. Indiferent de genul lor, poveştile păstrează, în spatele „hazului de necaz“, iar deriziunea este numai o modalitate de exorcizare a răului.
Cu ajutorul Securităţii
Graficianul Ion Tiţoiu îşi aminteşte cum a fost confundat cu un securist în exerciţiul funcţiunii: „Totul s-a întâmplat pe Calea Victoriei, traseul folosit zilnic de Nicolae Ceauşescu. La fiecare trecere a sa, dimineaţa sau seara, din 500 în 500 de metri erau plasaţi «băieţii cu ochi albaştri şi haine gri». Eram student, locuiam la căminul din strada Frumoasei şi mergeam şi eu, zilnic, pe Calea Victoriei, către facultate. Într-o zi, a început o ploaie torenţială.
Cum n-aveam nici umbrelă, nici haină de ploaie, m-am adăpostit sub un copac, aşteptând să se mai potolească aversele. La un moment dat, a trecut pe lângă trotuar o maşină, cineva a deschis uşa şi mi-a aruncat un fâş, iar vehiculul şi-a continuat drumul în trombă. Un moment n-am înţeles ce s-a întâmplat. Apoi mi-am dat seama că fusesem confundat. Cum maşina nu se întorcea, am luat fâşul, m-am îmbrăcat şi am plecat spre facultate unde, cu ajutorul Securităţii, n-am ajuns ud până la piele“.
Reculegerea muţilor
Actorul Ion Săpdaru rememorează două întâmplări, una personală şi una care i-a fost povestită de bunicul său, într-o altă epocă de aur, de data aceasta în Moldova fostei Uniuni Sovietice.
Cea personală este legată de celebrele cercuri de artişti amatori: „Prin ’81 eram student la regie teatru la Facultatea din Chişinău. Şi, într-o zi, profesorul a venit şi ne-a spus despre o fabrică de încălţăminte unde erau numai angajaţi surdomuţi. Facultatea a primit un fel de ofertă să vină cineva să facă un teatru popular. Mie mi-a surâs ideea şi am zis: «eu merg, domnule profesor». Aşa că m-am dus acolo şi ne-am adunat toţi într-o sală mare. Şeful, care avea un translator, a ţinut un discurs de început în care zicea: «Tovarăşi, dragi muncitori, îl avem aici pe un tânăr student la regie, care a venit să facă un cerc dramatic. Dumnealui o să facă un fel de audiţie».
La un moment dat s-a apropiat cineva de el, i-a suflat ceva la ureche, iar el s-a schimbat la faţă şi s-a ridicat în picioare. «Dragi tovarăşi, a spus, s-a stins din viaţă tovarăşul (nu mai ţin minte cum îl chema) din Comitetul Central al Partidului din Uniunea Sovietică. Acest minunat om, acest minunat comunist. Vă rog frumos să ne ridicăm în picioare şi să păstrăm un minut de linişte în reculegere». Iar surdomuţii s-au ridicat în picioare şi au mai tăcut încă un minut din viaţa lor“.
Lenin, distrus de basamac
A doua poveste, întâmplată bunicului lui Ion Sapdaru, datează din epoca poststalinistă: „În faţa primăriei noastre erau o statuie a lui Lenin şi una a lui Stalin. În 1953, când a murit Stalin, primarul a primit directiva să i se distrugă statuia. A chemat vreo cinci ţărani pe care i-a dus în beciul colhozului şi le-a ţinut un discurs în care le-a explica ce aveau de făcut. Ei nu prea voiau să răpună statuia, aşa că primarul i-a îmbătat criţă, până când i-a convins.
S-au dus ei noaptea cu ciocane, maiuri şi au dărâmat sculptura. Dimineaţă s-au trezit. Lenin era distrus, Stalin era întreg. Seara următoare iarăşi i-a îmbătat primarul şi aşa l-au dărâmat şi pe Stalin.”
Sârbii şi morala proletară românească
Hanno Hoefer, regizor şi muzician, redeşteaptă o amintire legată de autofinanţarea instituţiilor: „Lucram la Teatrul German din Timişoara, era imediat după ce se hotărâse că toate teatrele din ţară trebuie să se autofinanţeze. Aşa că, în sala noastră se mai făceau, de nevoie, seri de varietăţi sau de video, iar personalul, de la actor la maşinist, mai era detaşat şi la alte activităţi de prin oraş, pentru a contribui la bugetul teatrului.
Aşa am ajuns să rup bilete la Săptămâna Culturii Iugoslave, la cinematograful Capitol. În seara respectivă se dădea un film cu Lepa Brena, un îndoielnic superstar iugoslav, o doamnă foarte bine, care cânta un fel de manele sârbeşti, gen numit Turbofolk. Se ştia că într-una dintre secvenţele filmului, actriţa îşi arăta sânii, lucru de neacceptat, mai ales că în sală se aflau şi oficialităţi din oraş.
Dar fiindcă secvenţa nu putea fi pur şi simplu tăiată, pelicula fiind proprietatea statului Iugoslav, i s-a ordonat proiecţionistului ca pe toată durata secvenţei să acopere obiectivul cu ceva. Ceea ce omul, cu regret, a şi făcut, cu ochii pe secundar, având totuşi grijă să acopere în ultima clipă cu putinţă, sporind astfel efectul dramatic. Au fost cele mai lungi 40 de secunde de întuneric la care am asistat vreodată. După cum se manifestau bărbaţii din sală, am crezut că revoluţia se declanşează cu doi ani mai devreme”.
Cu şi fără Ceauşescu
Scriitorul Florin Lăzărescu rememorează secvenţe din comunism legate de lumea filmului: „Întâmplările s-au petrecut într-o sală de clasă a şcolii din satul meu. Acolo am fost la film cu prima mea iubire, acolo am luat primul pumn în barbă, la îngrămădeală, fără să ştiu de la cine şi de ce, acolo am văzut în carne şi oase primul personaj care parcă ieşise direct din peretele de proiecţie: un fiu de cioban, care se credea Mărgelatu, a intrat peste noi, în şcoală, călare pe calul lui taică-su... Acolo, Nea Gogoi, omul de serviciu al şcolii, „dădea” filme în fiecare sâmbătă şi duminică seara. Până când am plecat la liceu, trăiam un adevărat ritual, pe care îl respectam cu mai multă sfinţenie decât mersul la biserică: pe seară, la sfârşit de săptămână, Nea Gogoi scotea „măgăoia” (un difuzor uriaş) şi o agăţa la colţul şcolii. Vreme de vreo trei ceasuri, aceasta răspândea în tot satul muzica unui pick-up rablăgit.
N-am să înţeleg niciodată de ce, dar «operatorul» nostru punea la nesfârşit doar două discuri: unul cu „Rapsodia Română“ a lui Enescu, celălalt cu best ofurile Mariei Ciobanu. Şi-atunci luam cinci lei şi mergeam la film. Plăteam, ne aşezam frumos în bănci sau pe lângă, cu ochii ţintă la peretele pe care nea Gogoi, de pe hol, urma să dea drumul la film. Îmi amintesc perfect geografia acelui perete gol, crăpăturile din var (peste care am văzut proiectat primul sân de femeie, într-un film plicticos rusesc, revăzut de vreo 20 de ori) şi zonele prăfuite, dar mai ales un cui, apropiat de tavan. Era cuiul de care, în mod obişnuit, atârna tabloul lui Ceauşescu. Fără niciun gest de rebeliune, fără sentimentul că subminăm sistemul, în timpul filmului, dădeam jos acel obiect care ne-ar fi încurcat vederea.”
Politică cu deodorant
În unele amintiri, umorul este umbrit de cinismul şi mitocănia personajului politic implicat sau de caracterul de permanentizare al situaţiilor.
Jurnalista şi traducătoarea Iulia Baran îşi aminteşte obtuzitatea „aparatului de partid“ în relaţiile cu intelectualii: „La 23 august 1984 au fost invitate la Bucureşti foarte multe delegaţii străine. Au fost convocaţi profesori de limbi străine din licee şi din învăţământul universitar, ca şi specialişti din Comerţul Exterior să servească drept translatori. Am fost chemată şi eu pentru limba portugheză. Evident, trebuia să fim «prelucraţi». A venit un tovarăş de la Comitetul Central, care ne-a explicat că, fiind vară şi foarte cald, ar fi bine să ne spălăm şi să ne dăm cu deodorant. La Congresul partidului, în noiembrie, acelaşi an, acelaşi tovarăş a ţinut să ne spună că, dat fiindcă e frig, nu mai e obligatoriu să folosim deodorant“.
Copilul blocului
Pentru actorul Emanuel Pârvu, întâmplările acelei perioade se leagă de interminabilele cozi la alimente: “Pe mine m-a prins Revoluţia în clasa a VII-a, aşa că amintirile mele sunt un pic mai proaspete, neavând eu o vârstă atât de înaintată. Totul era comic, adică râdeai cu un ochi şi plângeai cu altul. Bine, atunci plângeai cu amândoi, acum râzi cu unul, plângi cu celălalt. Cozile erau fascinante. Eu trebuia să fiu copilul a opt familii din bloc, luam raţiile la ulei pentru fiecare dintre ele. Sunt unele lucruri pe care mi le amintesc cu plăcere acum. Erau tot felul de poezii şi cântece pe care trebuia să le învăţ, era o rigoare a lucrurilor care se făceau atunci, mai bună sau mai rea.”
Defilare şi butelii
Regizorul Stere Gulea s-a întors în trecut, descoperind în filmul „Amintiri din Epoca de Aur“ secvenţe din propria viaţă: “Am destule amintiri. Multe dintre ele mi le-a reamintit filmul. Nu ştiu dacă sunt la fel de hazlii cum e cea cu porcul. În ceea ce priveşte episodul cu pregătirea vizitei, aproape fiecare dintre noi a era obligat să participe la aşa ceva. Eu am avut şansa s-o fac doar o dată. Eram student în primul an, la Constanţa. Trebuia să mergem la defilare bineînţeles şi lucrurile se petreceau, într-adevăr, ca în film. Un alt moment mai trist, care îmi aduc aminte că mi s-a întâmplat şi mie, e coada la butelii, felul în care se aşeza fiecare la rând şi se puneau capacele. De fapt, asta e trăsătura comună: absurdul situaţiilor de care putem râde acum şi care atunci erau mai mult decât dramatice.”
Absurdul atunci şi acum
Au fost cazuri în care umilinţa, drama trăite în vremurile acelea au blocat amintirea sau l-au determinat pe cel care le-a suferit să refuze rememorarea lor.
Activiştii erau de fiecare dată prezenţi la telefonul venit „de sus“
Refuzul câtorva dintre personalităţile abordate nu s-a datorat lipsei de interes pentru iniţiativa noastră. El a avut motivaţii mult mai profunde. Răni deschise în „Epoca de Aur“ sunt încă sensibile şi mulţi nu vor sau nu pot să le redeschidă. Dramaturgul Eugen Şerbănescu a mărturisit că, deşi este conştient că în viaţa lui de atunci au existat mai multe întâmplări de acest gen, nu-şi poate aminti niciuna. Nu s-a păstrat în memoria lui nicio poveste clară.
Pentru actorul Victor Rebengiuc, dramele interioare trăite atunci au fost prea puternice. Refuză acum să le cheme în minte, să-şi amărască din nou sufletul cu ele.
Un semnal de alarmă pentru zilele noastre a răzbătut din refuzul graficianului Mircia Dumitrescu. I s-au întâmplat, desigur multe lucruri absurde, cu atât mai mult cu cât nu era membru de partid. Dar depănarea lor i se pare neimportantă câtă vreme, chiar dacă alt-fel, absurdul invadează din ce în ce mai vizibil existenţa noastră actuală.
Furtul de tapiserii
Artista Cella Neamţu păstrează în minte ignoranţa şi aroganţa vameşilor: „Pe 10 ianuarie 1983 urma să mi se deschidă o expoziţie la Fundaţia Haus des Deutsch Ostens din Düsseldorf. În jur de 15 decembrie trebuia să expediez lucrările cu trenul. Mi se spusese că drumul va dura două-trei săptămâni. Încă din august dădusem toate datele despre piese Uniunii Artiştilor Plastici pentru întocmirea actelor de export temporar. Era un proces de durată, aprobările de la Comisia de Patrimoniu, obţinerea celebrelor ştampile triunghiulare dura o veşnicie. În sfârşit, adun lucrările, le pun în ladă şi, împreună cu delegatul UAP, mă prezint la Vama CFR Bucureşti. Începe controlul lucrărilor. Un vameş desface fiecare piesă, o măsoară în lung şi în lat şi începe să ţipe la mine.
E drept, nicio lucrare nu corespundea perfect dimensiunilor din acte. În august, piesele nu erau finisate, iar eu nu reuşisem să apreciez foarte exact. Erau diferenţe câţiva centimetri. În plus, cum folosesc colajul (broderie peste care vine partea ţesută), m-a ameninţat că-mi pune cătuşe pentru că vreau să scot din ţară două broderii cusute una peste alta în loc de una. Supărată, am telefonat directorului de la UAP şi la CCES, să cer ajutor.“
Ajutorul a venit încurcând şi mai mult lucrurile: „De la CCES am aflat atunci că nu pot pleca cu toate lucrările, pentru că tovarăşa ministru a reţinut una, intitulată „Vârtej de aripi“. Desigur, nimeni nu se gândise să mă anunţe şi pe mine. Totul trena, dar, în sfârşit, pe la ora trei după amiază, am reuşit să conving vameşul să sigileze lada. Totul începuse la ora opt şi jumătate dimineaţa. Numai că directorul de la UAP şi reprezentantul CCES au apărut chiar atunci să ia lucrarea reţinută de ministru. I-am implorat să nu-mi desigileze lada, dar mi s-a spus că nu se poate: «tovarăşa ministru aşteaptă tapiseria!»“
Nebunia cu desfacerea şi închiderea lăzii se reia, dar apariţia unui „oficial“ impresionează slujbaşul, a constatat Cella Neamţu: „A fost chemat vameşul, care a venit, de data aceasta cu zâmbetul pe buze, a dat chiar mâna cu mine, spunându-mi: «Vedeţi ce succes aveţi, nici n-aţi plecat şi v-a cumpărat cineva o lucrare!».
Din fericire, piesa incriminată era chiar deasupra, dar actele trebuiau refăcute: inventarul nu mai corespundea conţinutului lăzii. Cei de la UAP au reuşit să le refacă până pe la ora 19.00. A fost chemat din nou vameşul, care nu numai că mi-a sigilat lada, dar m-a anunţat că ea va merge pe tronson rapid, diplomatic, şi în trei zile va fi la destinaţie. După ora opt seara am ajuns şi eu acasă. Orice expoziţie în străinătate era un efort imens.“
Se încarcă comentariile...
