Amalia Enache „trăieşte“ ştirile pe care le prezintă

adevarul

Publicat: 17.08.2009 20:21

Ultima actualizare: 10.08.2022 07:10

Amalia este cea care aduce veştile, noaptea, la Pro TV. Prezentatoarea a început însă cu munca de teren, de care îşi aduce aminte cu drag.În adolescenţă şi-a dat seama că beneficiază de libertatea de exprimare de care generaţiile de dinainte nu au avut parte, aşa că a ales să fie jurnalist, în loc de inginer sau doctor.

„Adevărul“: Te-ai gândit vreodată, în copilărie, că vei ajunge jurnalistă?

Amalia Enache: Am copilărit la ţară, într-un sat de munte, aşa că am avut un loc de desfăşurare mirific, îmi plăceau enorm şcoală şi cartea, eram tunsă băieţeste, mi se citeau poezii la culcare şi am fost înconjurată de foarte multă dragoste.

Când eram eu copil, jurnalistica nu era o opţiune de meserie. Nici nu ştiam că există aşa ceva şi, de fapt, nici nu prea exista. Cine visa să scrie la „Scânteia“ sau să lucreze la Telejurnal? Atunci copiii care învăţau bine sperau să devină medici, profesori sau ingineri. Aveam 12 ani la Revoluţie.

Când ţi-ai dat seama că asta vrei să faci?

Eram în liceu în anii ’90, aşadar am prins ca adolescentă timpurile acelea în care cu toţii începeam să gustăm din exprimarea liberă şi apoi să o devorăm. Eram convinsă că generaţia mea a primit o şansă la fel de mare şi un destin la fel de frumos ca tinerii din perioada interbelică.

Aşa că am pus umărul la înfiinţarea unei reviste în liceu în care ne-am jucat de-a opiniile şi de-a apărarea drepturilor celor mulţi, adică ale noastre în raport cu profesorii, cu Inspectoratul Şcolar şi adulţii, în general.

Bunul-simţ era deontologia noastră, iar lupta cu „cenzura“ se ducea la cancelarie, unde eram, din când în când, chemaţi să dăm explicaţii. Am putut să văd, aşadar, că există un fel de putere care vine odată cu dreptul de a spune lucrurilor pe nume.

Ce ai simţit prima dată când ai prezentat ştirile?

Aveam 19 ani când am făcut asta la Timişoara şi nu cred că înţelegeam exact ce mi se întâmpla, eram anesteziată de responsabilitatea pe care o aveam. În anul 2004, eram reporter al Ştirilor Pro TV de trei ani şi a fost o decizie spontană a conducerii ca eu să intru să prezint

Ştirile prânzului. Era război în Irak şi toată redacţia lucra cu motoarele la maximum. Am avut o stare de concentare maximă şi lucrurile stau aşa şi acum. Asta simt eu când sunt în direct.

Cum ai ajuns să lucrezi la Bucureşti?

Visul meu nu era să lucrez la Bucureşti, ci să lucrez la Pro TV. Am venit imediat după licenţă, cu o casetă cu reportaje făcute de mine la Timişoara şi cu un CV. Am avut o întâlnire de o jumătate de oră cu directorul de atunci al Ştirilor Pro TV, mi-a spus «Vino de mâine!», şi cam din a doua săptămână am plecat pe teren.

Am prins începutul demolărilor de chioşcuri din Drumul Taberei. Ştirea mea a fost prima la ora 19.00 şi am fost felicitată pentru felul în care am făcut-o. Am avut prima transmisiune live de pe teren la doar o lună după ce am început lucrul. Restul a urmat firesc. De dimineaţă până seara şi fără weekenduri libere, multă vreme.

Au existat momente în care nu ai reuşit să prezinţi un subiect aşa cum ţi-ai fi dorit?

Îmi reproşez o zi în care aveam un început de gripă, cu febră foarte mare, şi am nesocotit asta. Nici măcar n-am spus atunci când mi s-a propus să fac o transmisiune în direct de la Cotroceni, pe un subiect foarte important atunci, pentru că nimeni nu m-ar fi trimis aşa. Am avut vreo patru intrări în direct, două dintre ele mult sub ceea ce pot eu.

După întâmplarea asta, am reluat nişte antrenamente de vorbire liberă. Nu m-am ascuns în spatele scuzei cu boala, nici măcar n-am menţionat-o. Dar, rămâne o lecţie pentru mine. În meseria asta trebuie să fii mereu cu mintea limpede. Nu-mi permit nici măcar să nu dorm destul înaintea unei zile de lucru. E ca şi când ai avea în fiecare zi un examen cu public, imaginaţi-vă asta!

Ai vreun ritual pe care îl respecţi în fiecare noapte, înainte de ştiri?

Beau un ceai verde cu iasomie pe la 21.00, mă înviorează sau mi se pare mie că mă înviorează. Înainte de ştiri, îmi fac semnul crucii şi-i spun «Baftă!» lui Cristi, şi, de fapt, şi mie, când începe genericul. Aud acelaşi lucru în cască de la asistentul de regie cu care lucrez: un foarte cald şi încurajator «Baftă, Amelie!».

Am avut prima transmisiune live de pe teren la doar o lună după ce am început lucrul.Restul a urmat firesc. De dimineaţă până seara şi fără weekenduri libere, multă vreme.