Adevăruri de altădată

23 februarie 1932, “Adevărul literar şi artistic” Oripilările Otiliei Cazimir Înainte, «a asculta muzică» era un eveniment. Un eveniment pe care-l aşteptai, pe care-l pregăteai, fie

23 februarie 1932, “Adevărul literar şi artistic”
Oripilările Otiliei Cazimir

Înainte, «a asculta muzică» era un eveniment. Un eveniment pe care-l aşteptai, pe care-l pregăteai, fie că era vorba de dus la un concert, fie că era vorba de o simplă placă de patefon care-ţi aducea în odaie acordurile unei orchestre, vioara solemnă a lui Kreisler, vioara senzuală a lui Heifetz ori glasul de aur curat al lui Carusso. Ascultai ce vroiai şi când vroiai - żi erai liber să nu asculţi nimic.

Acum, muzica ţi-e impusă cu deasila. Trebuie să asculţi orice şi trebuie să asculţi oricând. Ca să-ţi cumperi un creion, eşti obligat să consumi un sfert din valsul vienez care-l hârâie şi-l pocneşte cu exasperare aparatul de radio instalat în librărie. Magazinele care vând aceste moderne instrumente de tortură au transformat străzile în bâlciuri. Fiecare haut-parleur instalat în drum are pretenţia să urle el mai tare, - ca să nu se mai audă celelalte. Ici, un tenor italian umple văzduhul cu o arie din Rigoletto. Peste drum, e muzică românească, cu fluere şi chiuituri. Pe toate ferestrele primăvăratec deschise se dau la dumneata, cu învierşunare, valuri de sunete venite din toate punctele muzicale ale continentului (Mulţumim lui Dumnezeu că măcar America nu se aude încă!)

Dar nu cântă numai aparatele: cântă şi indivizii. Pe stradă, în tren, în tramvai, în casă, toată lumea fredonează.  Şi de obiceiu se cântă acelaşi cântec, printr`un fenomen de obsesie colectivă. E vorba de ceiace se chiamă, cu un cuvânt îngrozitor, pe care nu pot nici să-l scriu fără să mă cutremur, “şlagăre”. Le lansează cinematograful sonor şi le popularizează radio-Bucureşti, la ora siestei când “cântă”, cu glas de acadea topită, plăci de patefon. Melodia la modă durează cât trandafirii: un sezon, ori şi mai puţin. Pe urmă vine alta la rând, pe urmă alta. Cine le mai ţine minte pe toate? Înainte, aveai vreme să-ţi legi o amintire de un cântec. Acum nu se mai poate: n`ai când.

“Subiectul” e acelaş la toate cântecele. E vorba peste tot de câte o – scuzaţi – guriţă: “Sărutul dulce cine mi-l va da/ Şi cine-n nopţile senine/ Îmi va dădea guriţi sublime?” sau “Formele sublime/Mie-mi aparţine/Jeana/Tot trupul tău cu buze feline/Jeana...”


Vă mai amintiţi de...
Mircea Crişan. Maestrul gesticii şi al mimicii


Gras, cu o figură mucalită, cu un glas inconfundabil, cu o nelimitată capacitate de sugestie prin onomatopee. Putea “ţine” un scheci aproape fără niciun cuvânt. Era tren, motocicletă, avion, tot atlasul zoologic. Alteori, pauza sau sunetul nearticulat formau aluzia politică sau, ca într-unul dintre cupletele sale, “colitică”. Nimic nu scăpa ironiei sale, dela ascultarea telefoanelor de către securitate la greşelile lingvistice, de la lipsa alimentelor la relaţiile dintre soţi, la orice aspect social sau de comunicare interumană.

Născut în 1924, debutase la 19 ani, la Teatrul Baraşeum, actualul Teatrul Evreiesc din Bucureşti, în spectacolul „Lozul cel mare” după Şalom Alehem. Înainte însă, apăruse la cinematografele de pe Calea Văcăreşti, spunând cuplete umoristice în pauza dintre filme. Abia în 1944 va intra la Conservatorul de Artă Dramatică, unde va fi elevul Mariei Filotti. Iar rolurile vor începe să curgă. Roluri comice, în primul rând, roluri în spectacole de estradă, emisiuni de televiziune, mic­i filmuleţe comice de tipul “Ilie face sport”, difuzate înaintea jurnalelor cinematografice. Până în 1967, când rămâne în Franţa, de unde va pleca în Germania, ţara sa de adopţie, va juca alături de nume  de prim rang ale comediei româneşti: Nicolae Stroe, Ion-Antonescu Cărăbuş, Horia Căciulescu, Zizi Şerban, Puiu Călinescu sau, la revistă, cu Maria Tănase, de exemplu. Textele care făceau deliciul spectatorilor erau scrise de el în colaborare cu Alexandru Andi, un alt nume, aproape uitat al comediografiei noastre.

Viaţa lui de scenă are două etape diferite. Umilit de tratamentul aplicat de regimul comunist, pleacă la Paris, pentru un spectacol la Teatrul Olympia şi nu se mai întoarce. Dispare din hotel, numai cu paşaportul.

Impresarii şi publicul german îl adoptă. Într-un interviu din 2002, publicat în ziarul “România liberă”, mărturiseşte cu nedezminţitul său umor: “Mi s-a dat să joc rolurile cele mai diferite, în toate genurile în afară de ...operă”. Publicul îl adoră pe “ăla mic şi gras, cu numele impronunţabil”.