Adevăruri de altădată
0Geniul lui Ion Creangă…
La 1 Martie 1937 (după cea mai probabilă ipoteză) se vor împlini o sută de ani dela moartea lui Creangă. (...)
După unii, Creangă ar fi un ţăran. Ţăran şi nu prea. Anume corespondenţă a lui descoperă un mânuitor sigur de idei într-o limbă tehnică fără nicio pată. Creangă e mai deştept decât pare.
Ceea ce-i lipseşte e o cultură complexă, ramificată, dar cât ştie, ştie bine. Creangă nu e autodidact, fiindcă nu se vâră acolo unde n-are pregătirea trebuitoare. Creangă e un om deştept, luminat cu puţine cărţi, înţelegând mai bine decât cei cu multe cărţi şi păstrând o slavă exagerată pentru cei mai învăţaţi.
Creangă e un şiret patriarhal caşi Niculce, care şi acela vorbeşte de “firea lui cea proastă” deşi o crede deşteaptă. Cu el vechea mentalitate patriarhală a înţelepciunii cu o carte îşi arată puterea faţă de noua mentalitate de cărturari. De aceea humorul lui ia mai de grabă forma gestului, ca în înţelepciunea orientală, decât a jocului de cuvinte.
Creangă urmăreşte personal pe adversar (pe intelectual, pe cel care părăseşte bunul simţ pentru regulile din cărţi) şi-l supune unei critici jucate, bufone. Un orator nu poate să termine, iar Creangă îl întrerupe: “Ştii cum faci dumneata? Întocmai ca ciubotarul, care coase, coase mereu, fără să facă nod la aţă” (…)
Criteriul lui Creangă este bunul simţ, dar dela o vreme, fenomen ce se întâmplă cu oamenii de structura lui, succesul şi alterează calitatea humorului. Înţeleptul, încurajat de alţii, exagerează puterea bunului simţ, dă reprezentaţii de libertate de cuget, devine protestatar, nastratinesc.
El mănâncă pască şi cozonaci în Vinerea Mare iar în ziua de Paşti pune să-i fiarbă o ulcică de fasole. Creangă e prea şiret ca să nu-şi dea seama că se admiră în el “ingenuitatea”. Atunci el se prosteşte singur, întinde această coardă groasă a ţărăniei. “Eu, după cum mă cunoşti – scrie el lui Conta în stil nevinovat – parcă înnebunisem de entuziasm. Şi, de prost oi fi, dar inimă mare am”.
(Articol semnat de George Călinescu, în “Adevărul literar şi artistic” din 7 februarie 1937.)
Se încarcă comentariile...
