Adevăruri de altădată: Careu de portrete

Adevăruri de altădată: Careu de portrete

Cu prilejul apariţiei „Memoriilor”. În genere memoriile pot interesa prin trei elemente: prin personalitatea autorului, prin figurile şi scenele descrise, cu semnificaţia lor istorică, socială ori culturală şi – în al treilea rând – prin arta cu care sunt redactate.

Nu este aci locul şi nu e în intenţia acestor rânduri fugare a face elogiul personalităţii d-lui E. Lovinescu. Stăpânitor al unei uimitoare culturi vechi şi moderne, traducător eminent de texte clasice, posesor al unui stil de o rară bogăţie şi de un excepţional rafinament artistic, d. E. Lovinescu nu este numai autorul unei opere monumentale ci şi – ca om – o apariţie unică, reconfortantă în literele noastre. Fondator al revistei „Sburătorul”, d-sa a înlesnit activitatea unui mare număr de scriitori. Cenaclul „Sburătorului” constitue şi astăzi, în vălmăşagul Capitalei, o insulă de seninătate, de izolare rodnică în artă.

Prin însuşi faptul de a reflecta viile şi diversele manifestări literare, în al căror centru a stat cu autoritate, autorul „Memoriilor” îşi justifică apariţia şi îşi asigură, anticipat, interesul lectorului. Al treilea volum al lor cuprinde portrete, scene şi desbateri literare. Desbaterile sunt articole polemice în care d. E. Lovinescu răspunde unor variate atacuri care sunt cu atât mai convingătoare şi mai impresonante cu cât sunt mai ponderate şi mai elevate ca ton. Portretele complectează galeria anterioară începută de multă vreme cu acele Figurine cari pot servi de model genului; iar scenele înfăţişează momente interesante şi tipuri pitoreşti din jungla noastră literară sau pretinsă literară.  

Grele de prestigiul personalităţii autorului, îmbrăcate în strălucirea unui stil pe care de mult este oţios a-l mai lăuda, „Memoriile” d-lui E. Lovinescu vor constitui un document preţios pentru istoricul de mâine al evoluţiei noastre culturale, în aceiaş măsură în care, pentru toţi cei cari trăim în climatul literar actual, ele înseamnă o satisfacţie artistică – dar şi una sufletească. (articol publicat de Virgil Monda în „Adevărul“, 1937).