Actorul la 90 de ani

Unul dintre cei mai mari actori ai României împlineşte vârsta de 90 de ani pe 14 decembrie. O vorbă românească spune că omul sfinţeşte locul. Un astfel de om este actorul Radu Beligan, care impresionează prin apariţiile sale pe scenă, de fiecare dată unice, şi prin felul cum şi-a trăit viaţa, cumpătat, fără excese, doar iubindu-şi foarte mult meseria.

Radu Beligan  recunoaşte că a învăţat meseria de actor nu de la şcoală, ci trăgând cu ochiul din spatele cortinei, dar şi de la oamenii pe care i-a întâlnit de-a lungul celor 70 de ani de ani petrecuţi pe scena teatrului, de la dramaturgi, cronicari, actori până la  machiori sau sufleori.

Este apreciat de colegii săi, care-l consideră un exemplu pentru tinerii care tânjesc după această meserie. Câţiva dintre actorii care au jucat alături de Radu Beligan au povestit întâmplări de viaţă despre mentorul lor.

Actriţa Emilia Popescu ne-a mărturisit că n-o să uite niciodată seara premierei „Marlene” de la Teatrul de Comedie, când a primit un imens buchet de irişi, cu cartea de vizită a lui Radu Beligan.

N-ar putea să uite nici repetiţiile de la "Străini în noapte", spectacol regizat de Radu Beligan, când a văzut lacrimi în ochii maestrului. „Cum aş putea uita grija părintească pe care mi-o arată mereu, sfătuindu-mă să-mi păstrez energia pentru rolurile şi succesele ce vor urma?”, a continuat Emilia Popescu.

"A modelat, a schimbat şi a creat destine"

„Să vorbeşti despre o legendă vie, acum la ceas aniversar, este destul de dificil pentru că s-a spus totul. Pentru că mărturie stau zecile de roluri, cărţile, confesiunile şi destinele pe care le-a modelat, schimbat sau pur şi simplu le-a creat. Tinereţea spirituală şi vigoarea sunt misterul ce planează asupra maestrului. L-am întrebat: «Cum reuşiţi, maestre?»

A răspuns simplu: «IUBIND. Da, iubirea». Patima pentru teatru, neobosita scotocire după noi partituri, noi forme de expresie, călătoriile – nu neapărat cu scop turistic, ci pentru a fi în contact cu tot ce-i mai nou în mişcarea teatrală, dragostea pentru nepoţica minunată, bucuria de a fi elegant tot timpul şi mai ales credinţa în Dumnezeu.

Acesta este secretul dânsului”, a adăugat Emilia Popescu. Costel Constantin ne-a povestit cum Radu Beligan, numit în 1969 director la Teatrul Naţional Bucureşti în locul lui Zaharia Stancu, căuta actori tineri şi talentaţi. „I-a luat pe Ovidiu Iuliu Moldovan şi Florina Cercel de la Timişoara, pe mine de la Iaşi.

La anul, se împlinesc 40 de ani de când a devenit mentorul meu. Radu Beligan m-a sprijinit foarte mult şi a avut încredere în mine. Aveam doar 25 de ani. Am jucat în foarte multe piese de teatru împreună. Suntem şi foarte buni prieteni”, a menţionat Costel Constantin.

„Este un exemplu de om şi de artist”

Actorul a mai spus că Radu Beligan a fost întotdeauna un om cu simţul umorului, iar repetiţiile cu el erau o bucurie. Oferea mici sfaturi, iar artiştii nici nu simţeau când treceau orele de repetiţie. Ştia să îmbine momentele de destindere cu munca. „Radu Beligan este şi acum, la vârsta de 90 de ani, o enciclopedie.

Am învăţat multe de la dânsul. Aş putea să scriu o carte în două-trei volume”, a completat Costel Constantin. George Motoi este la fel de emoţionat când vorbeşte de omul care i-a descoperit talentul. „Este un actor-intelectual de excepţie. Este poate cel mai mare intelectual pe care l-a avut şi îl are România şi ne bucurăm de prezenţa lui.

Este un om de o vastă cultură, a fost un pedagog foarte bun. A fost foarte mulţi ani director al Teatrului de Comedie şi al Teatrului Naţional Bucureşti. Un manager exemplar. Ştia să împace lucrurile, să-şi formeze un colectiv bun cu toate tipurile de actori.

Iubea dorinţa actorilor de a juca şi îi încuraja să-şi valorifice talentul. Radu Beligan iubeşte frumosul şi adevărul. Mă bucur mult de colegialitatea domnului Beligan. În ultimii ani am lucrat mult împreună şi ne-am înţeles foarte bine.

Mă bucur enorm să-l văd din nou pe scenă. Este un exemplu de om şi de artist. Este o mare figură în cultura noastră. Un model de urmat de tinerii noştri actori care năzuiesc să facă această meserie”, a spus George Motoi.

După 85 de ani a muncit la fel de  mult

Pe Valentin Uritescu nu poţi să-l opreşti când vorbeşte despre Radu Beligan. „Are o voinţă şi o energie debordante, fabuloase. Este cumpătat şi are o putere de muncă extraordinară. Mănâncă orice şi are o regulă de viaţă la care ţine foarte mult: somnul e somn.

A tradus piese care s-au jucat timp de cinci sau şapte ani cu casa închisă. Am avut norocul ca, aproape de Revoluţie, să ajung actor la Teatrul Naţional din Bucureşti şi să intru în aceeaşi oală cu el, cu Gheorghe Dinică sau cu Marin Moraru”, ne-a zis Valentin Uritescu.

E de la sine înţeles că, dacă vrei să reuşeşti ca actor, trebuie să munceşti foarte mult. „Spre nedumerirea multor actori tineri, Radu Beligan a făcut treaba asta şi după 85 de ani. Este de o inteligenţă şi de un farmec ieşite din comun. Dar poate fi şi năpraznic. L-am admirat întotdeauna şi îl admir în continuare.

Prin munca lui, Radu Beligan a reuşit ca la 90 de ani să fie un exemplu care pe mulţi i-a deranjat, dar mă opresc aici cu această idee. Îi doresc să atingă suta de ani, pentru că avem ce învăţa de la el”, a conchis Uritescu. Radu Beligan a impresionat-o pe Sanda Toma, care şi-a amintit momentele turnării filmului „Bădăranii”, în anii `60, când, după cum ne-a mărturisit actriţa, „am avut norocul să intru în această garnitură a monştrilor sacri, pentru care am avut un cult dublat de veneraţie”.

„Am grijă să Merg pe vârfuri în faţa lui”

„Radu Beligan este un om de o mare cultură, de o inteligenţă nativă pe care a ştiut să şi-o cultive cu seriozitate şi perseverenţă. Am avut norocul să joc alături de Radu Beligan zeci de ani, la Teatrul de Comedie sau la Teatrul Naţional Bucureşti.

Am faţă de el şi această grijă să nu-l deranjez, să merg pe vârfuri în faţa lui. Domnii Radu Beligan şi Ion Lucian sunt ultimii monştri sacri în viaţă şi sunt fericită să joc alături de ei. Dacă s-ar putea să se împlinească vorba din basme, le doresc: tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”.

Tania Popa a jucat alături de marele artist în „Azilul de noapte”. Îl admiră pentru că este un exemplu de viaţă ponderată. „S-a îngrijit mai mult ca orice, ceea ce este de apreciat pentru că ştim că actorii au o viaţă dezordonată.

Nu şi-a pierdut nopţile, nu a băut, nu a fumat. Le dă clasă multor actori, care se vaită şi n-au nici măcar 50 de ani. Era tot timpul fericit când pleca în turnee prin ţară pentru că, spunea dânsul, voia ca toţi oamenii să-i vadă spectacolele, nu doar cei din Bucureşti. Îl admir mult pentru cum şi-a trăit viaţa. Eu, sincer, i-aş urma exemplul. Ca actor, este nepreţuit”, este de
părere Tania Popa.

Întâlnirea cu Helen Mirren şi Laurence Olivier

Radu Beligan a povestit într-una din întâlnirile sale cu publicul o întâmplare care o are în prim-plan pe actriţa Helen Mirren. “Îmi aduc aminte că eram în cabina ei, la Londra, când un reporter a întrebat-o: «Cronicarul care s-a referit la dvs. cu apelativul «zeiţă» nu credeţi că v-a lăudat prea mult?» «Nu».

Ceea ce e groaznic la cronici este că niciodată nu sunt destul de bune. În schimb, cronicile proaste îţi rămân în suflet ca o săgeată otrăvită, fiindcă niciun artist nu poate convinge pe toată lumea de valoarea lui”, a răspuns actriţa britanică.

Un celebru critic l-a întrebat pe Olivier de ce nu îl joacă pe Othello, mai ales că abordase cam toate marile roluri ale lui Shakespeare. “Nici nu mă gândesc”, îi răspundea el. Într-o zi, criticul s-a întâlnit pe Riviera cu Orson Welles care îl jucase pe Othello în film şi îi zice acestuia că încearcă să-l convingă pe Laurence să îl joace pe Othello.

L-a văzut pe Olivier jucând la Londra

“Lari nu poate să-l joace. Othello e bariton, iar Laurence e tenor”, a replicat Welles. Criticul i-a povestit lui Olivier întâmplarea, care se pare că l-a ambiţionat. Laurence Olivier s-a închis într-un dulap şi a izbutit, exersând, să îşi coboare vocea cu o octavă. “Am avut norocul să asist chiar la premieră, la Londra.

Succesul a fost fulminant. Pe tot parcursul celor 150 de reprezentaţii, întreaga trupă era fascinată de interpretarea lui şi i-o spunea după fiecare spectacol”, rememorează Beligan. „Într-o seară însă s-a întrecut pe sine însuşi. La finalul spectacolului, întreaga trupă s-a aşezat de-a lungul coridorului care ducea spre cabina lui.

L-a aplaudat frenetic, însă Olivier a trecut pe lângă colegii săi fără un cuvânt şi s-a încuiat în cabină. Stupoare. Ce-o fi cu el? Unul dintre apropiaţi bate la uşă: «Ce se întâmplă? Deschide! Nu înţeleg! Ce s-a întâmplat? A fost extraordinar.

A fost cea mai bună seară a ta în acest rol».  «Ştiu, răspunde abătut Olivier, dar tocmai de asta sunt disperat. Fiindcă nu ştiu cum am făcut ca să mai pot face şi altădată»”, îşi aminteşte Beligan.

Debut cu peripeţii

Când a picat la concursul de admitere la Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică, Radu Beligan a fost atât de nefericit încât i-a scris o scrisoare Luciei Sturdza Bulandra, care mai avea un an până la pensionare.

“A înţeles disperarea mea. După mulţi ani, mi-a spus că a păstrat acea scrisoare, deşi se mutase de trei ori. Pe scurt, a intervenit la rector să mă admită auditor la clasa ei şi să mai încerce o reexaminare”, îşi aminteşte actorul.

A convins că poate să devină un om de teatru cu poezia lui Esenin, “Scrisoare mamei”. Când a terminat de recitat, a urmat o tăcere lungă (i s-a părut o eternitate), după care vocea Luciei Sturdza Bulandra a decretat: “Dumneata, dacă ai să fi serios, ai să faci o mare carieră”. Beligan a continuat:

 “O asemenea sentinţă din partea unei autorităţi te poate face să îţi pierzi uzul raţiunii, dar eu am fost serios. Am învăţat de la ea, că pentru a face meseria de actor, ai nevoie de o mare sănătate fizică şi mentală. Trebuie, vorba lui Maiorescu, să-ţi reziste celula”.

Crâmpeie din cariera de actor şi regizor

Radu Beligan s-a născut pe 14 decembrie 1918, în satul Galbeni, judeţul Bacău, la numai două săptămâni de la Marea Unire. A fost director al Teatrului Naţional Bucureşti în perioada 1969 – 1990. A jucat la TNB în  „Egoistul” (propria regie, 2004), „Take, Ianke şi Cadîr” ( regia Grigore Gonţa, 2001), „Titanic Vals” (regia Mihai Berechet, 1983), „Richard al III-lea” (regia Horea Popescu, 1976), „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” (regia Michel Făgădău, 1970), „Apus de soare” (regia Marietta Sadova, Mihail Zirra, 1956 şi 1973), „D`ale carnavalului” (regia Sică Alexandrescu - Sala Studio- , 1951). A regizat la TNB „Egoistul” (2004), „O scrisoare pierdută” (1979), „Sălbaticii” (1959) sau „Doctor fără voie” (co-regie cu Sică Alexandrescu, 1955). A apărut în filme realizate de Lucian Pintilie, Radu Mihăileanu, Ion Popescu Gopo, Dinu Cocea. În 1968 a publicat „Pretexte şi subtexte”, în 1978, „Luni, Marţi, Miercuri...”, iar în 2001, „Note de insomniac”.