A dispărut un creator fără egal

Conducător de teatru, regizor, scenograf şi actor, formator de trupă şi important regizor de film, Liviu Ciulei a marcat fundamental scena şi cinematografia românească.

S-a născut într-o zi de vară a anului 1923 şi a murit într-o noapte de toamnă a anului 2011. S-a născut în secolul XX şi a murit în secolul XXI, iar personalitatea lui a marcat un veac de poveşti în teatrul şi în cinematografia românească, europeană şi mondială. Liviu Ciulei este cea mai complexă personalitate pe care a avut‑o vreodată teatrul din România, regizor, scenograf şi actor, formator de trupă şi conducător de teatru, totodată important actor şi regizor de film. A murit, ieri, la 88 de ani, într-o clinică din Germania, în ultimii ani împărţindu-şi „casa" între München şi Bucureşti.

„O pierdere ireparabilă"

De pe 7 iulie 1923 şi până pe 25 octombrie 2011, Liviu Ciulei a construit, cu talentul de arhitect moştenit de la tatăl său, toată schela pe care s-a înălţat teatrul românesc al ultimelor decenii. Destinat iniţial unei cariere ce urma să o continue pe cea inginerească a tatălui său, Ciulei s-a simţit atras mai degrabă de tumultul şi capriciile scenei de teatru, unde, ca scenograf mai întâi, ca actor şi regizor curând după aceea, avea să strălucească timp de peste 60 de ani. Indisolubil legat de Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra", al cărui director a fost între 1963 şi 1972, Liviu Ciulei a reprezentat punctul fix la care s‑au raportat oamenii de teatru din România, chiar şi în perioada în care el a stat departe de ţară.

„Sunt profund îndurerat de dispariţia lui Liviu Ciulei", a declarat Victor Rebengiuc pentru „Adevărul". „Este cea mai mare pierdere pe care teatrul şi filmul românesc au suferit-o în ultimii ani. Eu îi sunt profund îndatorat pentru tot ce-am învăţat de la el şi în viaţă, şi ca actor. Îi sunt profund îndatorat pentru întâlnirea cu el. Nu vreau să spun acum poveşti despre «Pădurea spânzuraţilor» şi ce a însemnat ea pentru mine. Nu e cazul şi nu e nici momentul. Acum e momentul să spun că sunt îndurerat şi că am tot dreptul să fiu pentru că pierderea lui este ireparabilă."

Deschizător de drumuri

Autor al unor spectacole prin care Teatrul Bulandra, sub conducerea sa, a devenit nu doar cel mai bun ansamblu din ţară, ci, mai mult, cunoscut în toată lumea - „Cum vă place", „Moartea lui Danton", „O scrisoare pierdută", „Azilul de noapte", „Furtuna" sunt doar câteva dintre ele - Liviu Ciulei este cel care a deschis în acea perioadă porţile instituţiei pe care o conducea pentru regizori cărora le‑a marcat astfel cariera.

Anna Széles (stânga), Victor Rebengiuc, Gina Patrichi şi Liviu Ciulei, în 1965, la Cannes, când a fost premiat filmul „Pădurea spânzuraţilor“  Foto: agerpres

Printre ei Andrei Şerban, Lucian Pintilie sau Cătălina Buzoianu. După o carieră spectaculoasă în străinătate, unde a fost profesor de teatru la două universităţi prestigioase, Columbia University şi New York University, Liviu Ciulei a revenit în România după Revoluţie şi a pus în scenă la Teatrul Bulandra „Visul unei nopţi de vară", „Deşteptarea primăverii", „Hamlet", „Henric al IV-lea" şi „Şase personaje în căutarea unui autor".

 „Eu îi sunt profund îndatorată lui Liviu Ciulei", a declarat Cătălina Buzoianu pentru „Adevărul". „Mi-a dirijat şi cariera, şi viaţa. Dar nu asta e important acum, ci faptul că el nu mai e... Şi totul s-a petrecut aşa de neaşteptat... Cred că el a fost pentru noi, aici, în România, Absolutul. Plecarea lui e nu numai ceva care ne afectează pe fiecare în parte, ci, mult mai mult, e Absenţa Maestrului în teatrul românesc!

Noi, toţi, ne-am bucurat foarte mult când a revenit în România. Pentru noi Teatrul Bulandra înseamnă EL", a mai spus cunoscuta regizoare. Teatrul românesc e opera lui Alexandru Darie, actualul director al Teatrului Bulandra, a declarat pentru Mediafax că Liviu Ciulei, este cel care a creat stilul teatrului pe care-l conduce şi, mai mult decât atât, „a format, prin drumul pe care l-a deschis, teatrul românesc aşa cum îl ştim astăzi".

Povestea întâlnirii cu el şi‑o aminteşte şi regizorul Dinu Cernescu: „Primul spectacol pe care l-am văzut a fost «Îmi amintesc de mama», în care Liviu Ciulei juca rolul unui îndrăgostit timid. Aveam 12 ani", povesteşte el. „Un an mai târziu, l-am revăzut la Mangalia. Eram fascinat de Liviu şi de Clody. Îi urmăream pe plajă, în fiecare dimineaţă. Era perioada copilăroasă a cunoaşterii mele cu Liviu Ciulei.

Anii au trecut şi marea personalitate artistică a domnului Ciulei a apărut clar şi solid în faţa mea. El devenise, pentru mine şi nu numai, «idealul Ciulei». Voiam să fiu ca el, voiam să creez ca el, voiam să mă înconjur de atât de marii actorii care erau în jurul lui. Acum, Liviu Ciulei a plecat, lăsând loc tristeţii".

"Cred că el a fost pentru noi, aici, în România, Absolutul. Plecarea lui e nu numai ceva care ne afectează pe fiecare în parte, ci, mult mai mult, e Absenţa Maestrului în teatrul românesc!''
Cătălina Buzoianu regizor

Ciulei: Anna Magnani ar fi vrut să joace în „Baltagul" făcut de mine

„Adevărul": Cum priviţi acum acest film, „Pădurea spânzuraţilor", după 45 de ani?

Liviu Ciulei: Nu l-am mai văzut de foarte multă vreme. Mi se pare puţin prea lung, acum. A fost făcut în momente în care vedeam foarte puţine filme străine. Vedeam filmele ruseşti care erau foarte lungi şi, din cauza asta, a ieşit mai lung şi mai lent. Acum l‑aş putea tăia cam cu o jumătate de oră.

Aţi vrut să vă demonstraţi originalitatea cu acest film?

N-am vrut să demonstrez nimic, am vrut să povestesc cât mai pe înţeles romanul. Pentru mine, asta este regia: logică, după aia logică şi după aia tot logică. Şi dacă mai e 1% inspiraţie e bine, dacă nu, merge şi fără.

Vă mai amintiţi cum aţi primit vestea premiului de regie de la Cannes?

Scontam să-l primesc şi râdeau de mine colegii din echipă când le spuneam: „nu, asta o filmăm altfel, că vreau să iau premiu la Cannes". E vorba de o construcţie şi de un adevăr, pe care-l transmiţi sau pe care nu-l transmiţi.

De ce nu aţi mai făcut film după aceea?

Păi ce am propus eu nu s-a primit şi am făcut şi o prostie... Voiam să fac multe, cum ar fi „Visul unei nopţi de vară" sau, tot după Shakespeare, „Regele Lear", cu ţărani din Maramureş. Voiam să fac „Baltagul", cu Anna Magnani, şi aici am făcut prostia: am refuzat un scenariu scris de un italian. Atunci mi‑am tăiat craca de sub picioare, ca să zic aşa. Anna Magnani văzuse filmul „Pădurea spânzuraţilor", a vrut să lucreze, italienii băgau bani şi, deşi a fost un scenariu excepţional, n-am acceptat pentru că trăda personajul lui Sadoveanu. (din interviul acordat de Liviu Ciulei ziarului „Adevărul", în ianuarie 2011)

„Liviu Ciulei a fost stejarul regiei româneşti"

Considerat şi acum cel mai bun film românesc din toate timpurile, „Pădurea spânzuraţilor" deschidea, în 1965, drumurile lungmetrajului autohton prin premiul pentru regie primit la Festivalul de la Cannes. Criticul de film Tudor Caranfil ne-a vorbit despre importanţa peliculelor lui Liviu Ciulei pentru cinematografia românească: „A plecat Liviu Ciulei. Să ne bucurăm cu ceea ce ne lasă.

Sunt trei titluri de neuitat pentru oricine le-a văzut: «Erupţia», un film în care a dovedit de la prima imagine capacitatea de a face să vibreze spaţiul, «Valurile Dunării», opera neliniştilor şi a curgerii eterne, şi «Pădurea spânzuraţilor», film al împlinirilor de dincolo de viaţă şi moarte. Cu cele numai trei titluri ale filmografiei sale, Ciulei iluminează intens o întreagă cinematografie, solitar în grandoarea concepţiei sale."

„Prezenţa lui trimitea raze"

La fel de importantă, dacă nu şi mai importantă este considerată de către criticii români contribuţia sa la dezvoltarea teatrului românesc. „În film, el este cel care a deschis drumul către o recunoaştere europeană şi internaţională, prin premiul de regie de la Cannes. Totuşi, cred că e şi mai important ceea ce a făcut în teatru. Radia în jur, la distanţe mari. Prezenţa lui trimitea raze... Era un punct fix a cărui dispariţie produce un dezechilibru în teatrul românesc, ceea ce se va vedea destul de curând", a declarat criticul Alice Georgescu pentru „Adevărul".

„A fost un om civilizat"

Lucrând împreună cu Liviu Ciulei la traducerea textului „Şase personaje în căutarea unui autor" pentru ultimul spectacol montat de el în România, Alice Georgescu îşi aminteşte acea întâlnire. „Când am primit telefonul de la el, am fost şi emoţionată, şi speriată. Am mers în faimoasa casă de vizavi de Teatrul Naţional şi m-a primit cu o bucată de plăcintă cu brânză şi un pahar cu apă... Era un om extrem de civilizat, cum puţini există în viaţă şi în teatru".

George Banu, teatrolog şi profesor emerit la Sorbona, a povestit pentru „Adevărul" despre întâlniri esenţiale cu Liviu Ciulei.  „Lucian Pintilie spunea despre Liviu Ciulei că e «stejarul» regiei româneşti. Metaforă a cărei justeţe s-a confirmat de când am auzit‑o în celebrul restaurant Moldova de la Grădina Icoanei  pe care-l frecventam toţi atunci.

El a fost şi un «Ştefan cel Mare», nu războinic, ci paşnic şi parcă temător de lume. Tânăr fiind, Liviu s-a confruntat cu o dramă personală, apoi cu o dramă istorică. Dar, peste toate, el a ştiut să depună nu valul compromisului, ci pe acela al împăciuirii. Arta şi fiinţa lui ne-au împăcat cu lumea. La umbra lor, adesea, am găsit refugiu şi am ştiut că după dramă doar cei puternici ajung la acea linişte superioară care era a lui. El a domnit fără să oprime. El a stăpânit cu acordul generaţiilor din jur. El a fost iubit...", a afirmat teatrologul.

Încredere în teatru

George Banu a continuat: „Voiajul lui în teatru s-a sfârşit cu Pirandello, spectacol pe care mulţi nu l-au iubit, dar în care eu am regăsit acea încredere în teatru de care Ciulei nicicând nu s-a disociat. El respira teatrul ca aerul şi, «stejar» necesar, Ciulei oxigena atmosfera din jur. El ne-a permis deseori să respirăm. Într-o zi de vară, mi-a ajuns prin poştă cartea ce-i reuneşte opera. Un ultim cadou. O privesc acum cu emoţie şi totodată cu sentimentul pe care-l procură o viaţă împlinită. Viaţa lui Liviu Ciulei."

"El respira teatrul ca aerul şi, «stejar» necesar, Ciulei oxigena atmosfera din jur. El ne-a permis deseori să respirăm.''
George Banu teatrolog

"Era un punct fix a cărui dispariţie produce un dezechilibru în teatrul românesc.''
Alice Georgescu critic

"El a domnit fără să oprime. El a stăpânit cu acordul generaţiilor din jur.El a fost iubit...''
George Banu teatrolog

„Toată viaţa mea  cu Liviu Ciulei a fost Teatru"

Când s-au cunoscut, în anul 1945, şi au început una dintre cele mai frumoase şi tulburate poveşti de dragoste din lumea teatrului românesc, Liviu Ciulei era cu zece ani mai tânăr decât Clody Bertola (foto). El avea 22 de ani, iar ea trecuse de 32. Peste patru ani aveau să se căsătorească... În cartea „La vie en rose cu Clody Bertola", de Ludmila Patlanjoglu, actriţa (care a murit în 2007, la 94 de ani) povestea: „Ne-am văzut la teatru, unde am început să repetăm", povesteşte actriţa care i-a fost fetiş lui Ciulei şi pe care a distribuit-o în cele mai multe dintre spectacolele acelei perioade de la Teatrul Bulandra,. „Am avut o simpatie spontană pentru el.

Mă cucerea timiditatea lui plină de farmec. Îi admiram dantura superbă. Chipul îi era uşor dizarmonios, dar îţi atrăgeau atenţia ochii negri, calzi şi pătrunzători. A început să vină din ce în ce mai des în cabina mea. Vorbea puţin, dar ceea ce spunea era plin de conţinut, mă interesa. Şi, încet, s-a înlănţuit ceva. Ne înţelegeam pe plan spiritual, ne plăceau aceleaşi lucruri, mai ales discutam mult despre teatru. Toată viaţa mea cu Liviu Ciulei a fost Teatru." Aşa a început totul...

„Prima lui dragoste am fost eu. Atunci eram căsătorită cu Ştefan Constantinescu. Liviu simţea că această căsătorie nu e chiar foarte puternică. Ca instituţie. Mi-a cerut să divorţez şi să fim împreună. Între noi era o diferenţă de zece ani. Din această cauză am avut unele ezitări. Cu timpul m-am hotărât, pentru că altfel nu puteam să fiu clară, limpede în viaţa mea. Când doi oameni se iubesc nu poate exista niciun obstacol, ei trebuie să aibă curaj să treacă peste prejudecăţi. Iubirea înnobilează când e adevărată."