AUDIO Voicu Rădescu: „Cu autorii străini, mergem mai mult pe neve“
0
Teatrul Luni de la Green Hours a avut, în 12 ani, 2.000 de reprezentaţii. Managerul Voicu Rădescu povesteşte despre costurile teatrului independent, suportate mai degrabă de artiştii nevoiţi să joace pe sume infime şi de dramaturgii care nu prea primesc drepturi de autor.
Voicu Rădescu este de părere că Teatrul Luni s-a făcut suficient de mare, chiar dacă economic nu prea rentează, fiind dispus să-l dea pentru un an în grija unui grup de artişti.
Care a fost prima piesă pe care aţi avut-o la Green Hours?
Sunt două prime piese. Prima a fost după nişte scheciuri de câteva minute, pe care le aveam prin 1996, în pauzele concertelor de jazz. Printre ei au fost Dragoş Bucur, Bogdan Dumitrache, care erau studenţi. Liviu Pancu a pus aici un spectacol, „Acting & Jazz“, care reunea patru actori şi doi muzicieni din trupa „Jazz Unit“, care cânta cel mai des la noi.
Era condusă de pianistul Lucian Ban şi din ea mai făcea parte saxofonistul Eddie Neumann. Dar Teatrul Luni putem să spunem că a început, practic, la 1 decembrie 1997, cu premiera „Chantant au Lait“, cu Maia Morgenstern şi regretata Dorina Crişan Rusu la pian, pe versuri de Mircea Dinescu, Ienăchiţă Văcărescu şi Joshua Sobol.
Nu ştiam că va deveni teatru şi că ne vom numi aşa. Am început în ziua de luni, pentru că era relaş în teatru şi era mult mai bine pentru Maia să vină, fiind liberă. Apoi a venit Coca Bloos cu un spectacol şi aşa mai departe.
Ce vedete ale teatrului de acum aţi propulsat prin Green Hours? Căror profesionişti le-aţi acordat spaţiu atunci când nimeni nu-i băga în seamă?
Mă mândresc că prima piesă pe care a pus-o Radu Afrim în Bucureşti a fost aici - „No Mom’s Land“, cu el şi cu Ada Milea. A mai montat „Kinky ZoOne“, „America-ştie-tot“. Au mai fost şi actori deja cunoscuţi. Maia Morgenstern şi Coca Bloos au avut fiecare câte două spectacole.
Cu unul al Cocăi Bloos am luat şi un premiu şi atunci m-am gândit că suntem şi noi teatru. Şi Theodora Herghelegiu a ciocănit la uşă şi a întrebat dacă poate pune un spectacol aici. Mai sunt nume cunoscute care atunci nu erau, Ana Mărgineanu, Peca Ştefan care au debutat într-un teatru profesionist în Green Hours.
Gianina Cărbunariu a montat acel splendid „Stop the Tempo“, care apoi a fost pus în cinci-şase ţări afară, inclusiv în SUA şi Anglia. Florin Piersic jr nu a debutat aici, dar a avut „Zaruri şi cărţi“, „Zi că-i bine“, cu Andreea Bibiri, care nu era atât de cunoscută şi apoi cu „Sex, Drugs and Rock’n Roll“. Andreea Bibiri joacă din nou la noi, în „Undo 90“.
Cam câte spectacole s-au jucat la Green Hours, de la începuturi?
Ca producţii cred că sunt undeva pe la 75, iar ca reprezentaţii cred că am avut peste 2.000.
Prinde genul ăsta de teatru?
Da, pentru că există o piaţă pentru el. A devenit şicool. E clar că la un moment dat îţi ajută imaginea şi e, deja, o mică piaţă.
Dar această piaţă este condamnată să rămână mică?
Faţă de mainstream cred că deţine un procent de 10%. Niciodată nu se poate dezvolta mult prea mult, decât dacă intră în mainstream. Dar nu cred că se va ajunge ca în Statele Unite, unde privatul şi teatrul independent reprezintă 99%. Deocamdată, teatrul independent înseamnă o latură de underground, de alternativ, de tinereţe.
Tinerii sunt mai dinamici şi au mai puţine oportunităţi, cel puţin la început. Important este că există public. În perioada asta noi prindem şi public din mainstream care se uită şi vede Teatrul Luni. Sunt oameni care întreabă unde este sala noastră de teatru. Publicul de mainstream, în mare parte, nu îngurgitează foarte bine cele mai provocatoare piese ale undergroundului. Şi atunci ei vin şi ne mărim şi noi un pic raza de percepţie.
Get the Flash Player to see this player.
url=/editor_files/Flash/ANUL 2009/august/literar si artistic.flv width=450 height=370 loop=false play=false downloadable=false fullscreen=true displayNavigation=true displayDigits=true align=left dispPlaylist=none playlistThumbs=false
Vă avantajează că teatrele închid pentru câteva luni bune stagiunea? Vă cresc veniturile şi vizibilitatea?
Ne avantajează, dar nu ne cresc veniturile. Că sunt 25 de locuri ocupate sau 65 (atunci când lumea stă pe jos) nu e o prea mare diferenţă în venituri. Dar vizibilitatea se măreşte cu nişte procente.
În sală apar oameni de vârsta a doua sau a treia, uneori spre ghinionul lor, pentru că e ceva ce nu le prieşte. Alteori sunt şi oameni din această zonă de vârstă, care rămân şi revin şi la piese provocatoare, dar mai puţin. E clar că unii dintre ei rămân prieteni ai locului.
Deşi Teatrul Luni s-a dezvoltat în toţi aceşti ani, v-aţi oprit la un anumit nivel. Nu vă deranjează acest lucru?
Nu. Se poate spune acelaşi lucru ca şi despre oameni: fiecare creşte în ierarhie până la limita competenţei sale. Green este competent în această zonă. Pentru restul, există teatre naţionale sau teatre mai mari.
El nu trebuie să crească decât ca valoare a artiştilor şi a spectacolelor. M-am gândit la un moment dat să facem o sală mai mare, dar n-ar mai fi Green-ul. Mai mult, e nevoie de un loc care să nu-şi dorească să fie mainstream.
Un teatru fără echipă
Cum a ajuns un excavatorist să conducă un teatru bucureştean?
Nu ştiu. N-am aflat nici până acum. Eu consider că totul este generat de întâmplare. Am început cu o cafenea foarte mică şi, apoi, totul s-a potrivit, pentru că am descoperit oameni pasionaţi.
Cum faceţi selecţia pieselor?
Spre deosebire de început, acum facem o oarecare selecţie. Atunci era doar feeling. Venea cineva, ne privea în ochi şi ne spunea că vrea să joace. Aşa a fost şi cu Ana Mărgineanu, despre care n-am ştiut că este fiica Mariei Ploae şi a lui Nicolae Mărgineanu.
Acum au început să scadă un pic cererile, pentru că sunt şi alte locuri în care se poate juca. Alţii au spaţii mai mari, de 120 sau 200 de locuri şi biletele sunt o sursă importantă de venit, spre deosebire de 50-60 de locuri pe care le avem noi. Dacă cineva vrea să monteze vine, ne povesteşte, ne prezintă subiectul pe o jumătate de pagină...
Dacă nu vă place ceva înainte de premieră îi presaţi să schimbe?
De obicei nici nu mă uit la spectacole, înainte de premieră. Au existat şi vreo cinci-şase spectacole nereuşite, dar chixurile mor singure. Am avut un spectacol care a căzut după trei reprezentaţii.
Aveţi o echipă care să se ocupe cu descoperirea unor artişti şi a unor spectacole care ar putea ajunge pe scena Teatrului Luni?
În primul rând, nu avem o echipă. De aproape doi ani avem doi tehnicieni şi doi oameni la PR, după ce mulţi ani am avut un singur tehnician şi un singur om care se ocupa de PR. N-am avut o politică de PR agresivă decât atunci când ne-am văzut în faţa posibilităţii de a pierde spaţiul.
N-aţi vrea să delegaţi măcar o parte din responsabilităţi, să deveniţi pentru o vreme omul din umbră?
N-am prea reuşit până acum. Acum chiar fac o încercare, dar nu ştiu dacă va ieşi. Am propus unui grup organizat de artişti să se ocupe, pentru un an, de partea de teatru. Însă şi pentru ei este dificil şi nu ştiu dacă vom reuşi.
Avem acelaşi păcălici de buget, pe care ei urmează să-l administreze, iar eu aş fi un fel de Big Brother care va avea grijă să nu facă piese fasciste. M-aş ocupa mai mult de bar, iar asta poate ar creşte veniturile.
Aţi avut multe spectacole care ating puncte sensibile. Care au fost cele mai controversate?
Iniţial, a fost foarte contoversat „Stop the Tempo“. Eu nu am putut veni la primul spectacol, iar prieteni ai mei m-au sunat să-mi spună să am grijă la acest spectacol, că se cântă ironic imnul naţional ş.a.m.d. L-am văzut şi mi-a plăcut foarte mult. Majoritatea controverselor au fost legate de limbaj, dar nu cred că am avut spectacole în care limbajul aşa-zis licenţios să fi fost folosit gratuit.
Întotdeauna a fost asumat şi a avut în spate un fundament. Vezi „Povestea pulei“ a lui Creangă, montată de cei de la Teatrul Tandem din Piatra Neamţ, unde joacă o actriţă excepţională, Maria Hibovski. Iar cum nu cred că Ion Creangă este licenţios, la fel nu cred că este Peca Ştefan licenţios.
Care e proporţia dintre jazz şi teatru?
Încerc să caut un echilibru. La început, a fost doar jazzul şi direcţiile lui din acel moment, după care a început teatrul. Uşor, am ajuns aproape să neglijăm programul de concerte, nu neapărat ca număr, ci ca organizare şi calitate. Asta s-a datorat, în parte, faptului că teatrul suscită mult mai mult efort şi concentrare.
De vreo doi ani, caut să le reaşez oarecum pe un picior de egalitate. Green Hours înseamnă, în mare, trei componente principale:jazz, teatru şi bar. Mie îmi place să spun că barul înseamnă 51%, în timp ce teatrul şi muzica, 49%. Există şi Green Records, după părerea mea un label mic, dar viguros.
Câte titluri a scos pe piaţă până acum Green Records?
Paisprezece. Ultimul a apărut acum o lună, un disc cu Ruxandra Zamfir, Mircea Tiberian şi Sorin Romanescu. Înregistrările se fac la studio, aici am făcut doar două live, iar tirajele sunt, de regulă, destul de mici, în jur de o mie de exemplare. Acum reeditez pentru prima oară „Cinderella“, un disc de blues al lui George Baicea, cu un basist american foarte bun, Steve Clark.
Din concerte câştigaţi mai mulţi bani?
În timpul concertelor se vinde, nu e ca la teatru, unde cu o oră înainte se închide barul. În aer liber avem peste 100 de locuri ocupate şi putem spune că din aceste încasări se subvenţionează un pic şi teatrul.
Ce se bea cel mai mult în timpul spectacolelor de teatru?
Bere. Mi-aş dori să se bea cocktailuri, pentru că barul ar finanţa mai serios activităţile. Dar se bea bere, pahare de vin şi apă. E cool să bei apă.
Mai ales când nu vă merge aerul condiţionat.
Aerul merge, numai că nu face faţă. Am încercat să facem un proiect de aerisire, dar costa vreo 8.000 de euro, bani care ne-ar fi ajuns pentru doi ani de piese. Am încercat să mai improvizăm, dar nu prea ştim ce să facem.
„Nimeni nu vine la Green pentru bani“
Cât costă să produceţi o premieră?
Acum, mult mai mult ca înainte. „Sex, Drugs and Rock’n Roll“ a costat 150 de euro, dat fiind că Florin Piersic jr a venit cu lucruri de acasă, am venit şi eu cu lucruri de acasă şi oricum nu necesita prea multă recuzită. Dacă sunt autori străini, mergem mai mult pe neve. Ne ferim să cumpărăm drepturile, pentru că nu prea putem.
Dacă vor vrea să ne aresteze la un moment dat, vom fi nevoiţi să găsim o soluţie. Am vrut, de pildă, să cumpărăm drepturile pentru Sorokin, dar Ambasada Rusiei s-a dovedit foarte opacă, oarecum normal, dat fiind că Sorokin este complet underground. Mulţi ani, nici românilor nu le-am plătit drepturile pentru că nu ştiam nimic despre această chestie.
N-aţi avut probleme din cauza asta?
Ba da, cu Matei Vişniec s-a întâmplat o dată, într-un spectacol cu patru reprezentaţii. Am primit o atenţionare din partea lui Vişniec, după care ne-am temut că nu va mai fi de acord să ne dea drepturile pentru „Deşeuri“, piesă adaptată după „Teatru descompus“, prin care Ana Mărgineanu şi-a făcut debutul la Teatrul Luni.
El s-a dovedit un tip foarte mişto şi, după ce a văzut scriptul, ne-a dat drepturile gratis. Autorii români primesc acum cu toţii o indemnizaţie. Când am avut finanţare de la AFCN, au primit câte 200 de euro pe spectacol, iar acum primesc câte o sută de euro pe spectacol.
Un actor cât primeşte pentru o reprezentaţie?
Un actor, săracul, primea, atunci când aveam finanţare, 160 de lei, iar acum primeşte 80 de lei pe spectacol. E cumplit, dar nimeni nu vine aici pentru bani. Poate că unii dintre tinerii care vin aici cred că vor fi şi bani, dar foarte repede se lămuresc. Sper ca ei să vină pentru că au un loc unde să joace, pentru public şi pentru a demonstra altora ce pot face.
Actorii consacraţi vin, de regulă, din plăcere, în niciun caz pentru bani. De exemplu, Ţâcă Cojocaru, actor cu box office serios acum, sau Rodica Mandache primesc aceeaşi indemnizaţie ca puştii de 22 de ani. Dar cu toţii văd că nu avem venituri. Când avem finanţări, vin mai mulţi bani, care se împart foarte judicios.
Aţi avut şi finanţări publice sau sponsorizări?
Sponsorizările au fost absolut punctuale. Din 70 de spectacole, doar două au fost sponsorizate, unul dintre ele fiind „America-ştie-tot“, un spectacol foarte costisitor. Pentru „The Sunshine Play“ am folosit premiul câştigat la Dublin cu piesele Liei Bugnar. Nu se îngrămădeşte lumea la astfel de iniţiative, iar eu nu sunt, probabil, nici cel mai bun scouter.
Pentru finanţări trebuie să faci proiecte, să treci prin tot bla bla-ul şi să te lauzi. De la Administraţia Fondului Cultural Naţional am avut finanţări în trei ani: prima oară am primit 10.000 de euro, iar în al doilea an, când credeam că vom primi mai mult, am câştigat doar 3.100 de euro. În ultimul an, şi mai puţin, 2.900, iar de atunci nu am mai aplicat.
Cred că ajung la alte spectacole de vreo trei ori pe an, la Naţional sau la Bulandra.
Voicu Rădescu
manager
Activism în oferta de toamnă
Ce piese veţi avea în stagiunea din toamnă?Un one spre two-man show după Eric Bogosian cu Radu Iacoban şi Tudor Aron Istodor şi o piesă a regizorului Radu Dragomirescu, intitulată „Flegma“ sunt cvasisigure, în afară de piesele pe care le avem deja. Chiar dacă ne tot propunem să nu mai montăm alte spectacole, pentru că nu avem timp să le programăm pe toate, anul acesta am avut trei sau patru premiere. Spre sfârşitul anului se va relua „Ziua futută a lui Nils“ a lui Peca Ştefan, după ce ultimele două reprezentaţii tocmai au avut loc.
Când s-a dat decis ca Dâmboviţa Center să se construiască în continuare am iniţiat un proiect care a avut ca temă hotărârea Consiliului Primăriei. Am câştigat concursul. Din 30 de texte înscrise a fost ales cel al lui Mircea Jacan, jurnalist din Oradea, care a primit 1.000 de euro, 500 puşi de Green Hours şi 500 puşi de un prieten al meu. Sper să avem în septembrie premiera şi Radu Apostol să fie regizor. Va fi un spectacol activist, care să se joace pe stradă, în faţa şantierului sau pe terasă la Green Hours şi scopul lui declarat va fi să capaciteze cât mai mulţi oameni să se implice în stoparea distrugerii oraşului.
Acum ne refacem site-ul, unde va avea şi Otto, câinele meu, un blog, aşa că am început să mă mai uit pe bloguri, unde sunt mulţi care cred că aici e ca un fel de castă, unde oamenii vin să-şi vadă piesele între ei. Însă este un lucru cum nu se poate mai fals.
Se încarcă comentariile...
