Adevarul.ro

Fostul ministru de Externe al URSS din timpul prăbuşirii Zidului Berlinului ocupă vila prezidenţială din Tbilisi, capitala Georgiei, situată într-o zonă înverzită a oraşului.

Şi-a păstrat reşedinţa din perioada cât a fost preşedinte al micii rebublici, chiar dacă, în noiembrie 2003, a fost răsturnat de la putere în urma Revoluţiei Trandafirilor. Aceasta avea să-l propulseze pe actualul lider georgian Mihail Saakaşvili. Reşedinţa este păzită de forţe de securitate, dar nu am putut să nu remarcăm în curte superbele exemplare de câini ciobăneşti caucazieni.

Citiţi şi:

Eduard Şevardnadze: Războiul Rece s-a încheiat în pădurile din Wyoming
Georgia, ultima frontieră a Europei
Reportaj: Georgia şi geopolitica vinului
Georgia: cursa cu obstacole a modernizării
Cauza tragediei Georgiei

Ovidiu Nahoi:Sunteţi unul dintre oamenii care au schimbat lumea. Privind în urmă, este aceasta lumea pe care v-aţi dorit-o?

Nu totdeauna evoluţiile corespund intenţiilor şi ideilor noastre. Şi totuşi, mai ales după întâlnirea de la Malta (summitul americano-sovietic din 3 decembrie 1989, n.r.), relaţiile dintre URSS şi SUA s-au schimbat fundamental. Iar una dintre urmări a fost unificarea Germaniei. Acesta, într-adevăr, a fost un eveniment mare. Dar au mai fost şi altele, cum ar fi reducerea arsenalelor nucleare. Şi arsenalul de armament clasic a fost redus cu 50 la sută.

Ion M. Ioniţă: Vestea prăbuşirii Zidului Berlinului (noiembrie 1989, n.r.) a fost o surpriză pentru dumneavoastră?

Într-un fel, eu şi Gorbaciov ne aşteptam la asta.

O.N.:  Atunci v-aţi dat seama că urmează unificarea Germaniei?

Totul a început la Conferinţa miniştrilor de externe de la Ottawa ( în februarie 1990). Acolo s-a discutat un acord privind cerul deschis. La sfârşitul conferinţei, secretarul de stat american James Baker, care stătea în faţa mea, a venit la mine şi m-a întrebat: „Eduard, ce crezi, nu a venit timpul să discutăm despre reunificarea Germaniei?” Eu atunci l-am întrebat: „Asta este părerea ta sau a lui Genscher?” (Hans-Dietrich Genscher, ministrul de Externe al Germaniei, n.r.).

Iar el mi-a spus: „Genscher este de acord, deşi sunt câteva ţări vecine cu Germania care se opun. Însă le vom convinge noi”. După care m-a întrebat dacă Gorbaciov ar fi de acord.

Până atunci, eu nu discutasem cu Gorbaciov această problemă. Îmi aduc aminte că, foarte des, la conferinţele de presă, era întrebat de jurnaliştii străini dacă ar permite unificarea Germaniei. Dar Gorbaciov nu spunea niciodată nici „da”, nici „nu”, evita un răspuns clar. Când, la Ottawa, s-a pus pentru prima dată problema în mod clar, i-am spus lui Baker: „Îl sun pe Gorbaciov şi îţi transmit părerea lui”.

O.N.: Şi l-aţi sunat? Ce v-a spus?

El a luat o pauză de câteva secunde, după care mi-a spus: ”Mai devreme sau mai târziu tot trebuia să se pună problema asta. Dacă a apărut şi dacă nici tu, în principiu, nu refuzi, atunci şi eu sunt de acord. Dar, după părerea mea, trebuie să punem la punct un mecanism prin care să punem de acord şi ţările vecine”. Eu i-am spus toate acestea lui Baker, după care în încăpere a intrat Genscher. Atunci am căzut de acord să facem acel mecanism în care să participe cele două state germane, URSS, Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa.

I.M.I.: La întâlnirea de la Malta (decembrie 1989)aţi discutat şi situaţia lui Ceauşescu?

La acea discuţie am participat eu şi Gorbaciov, iar de partea americană Bush senior şi Baker. Acolo nu am discutat despre diverse ţări în parte, dar am stabilit un lucru foarte important: că nu mai suntem adversari. Mai înainte, fusesem la Washington, unde Baker mi-a propus să zburăm împreună în Wyoming.

El avea acolo o vilă. Am zburat până în Wyoming cam patru ore. Atunci am realizat o înţelegere prin care ţările noastre nu numai că nu mai erau adversare, ci erau partenere. Am semnat acea înţelegere sub cerul liber, vremea era foarte frumoasă. Acolo era un fel de rezervaţie şi, în timp ce noi discutam, umblau în jurul nostru animale sălbatice, care nu se temeau de oameni.

Germania, Estul şi NATO

I.M.I.: Putem spune că la conferinţa de la Ottawa s-a pus capăt cu adevărat celui de-al Doilea Război Mondial?

Aşa am gândit şi eu atunci. Iniţial, stabiliserăm ca Germania unificată să nu mai activeze în NATO. Dar, la insistenţele germanilor, am acceptat până la urmă ca să rămână în NATO, în baza unor înţelegeri directe care prevedeau un număr limitat de militari.

V-aţi gândit atunci că ţările din Europa Centrală şi de Est vor intra şi ele în NATO?

Pe atunci, nu ne era tocmai clară această idee, dar nici nu o excludeam.

„Gorbaciov cerea democratizare, Nicolae Ceauşescu refuza“

O.N.: V-aţi imaginat, în timpul căderii zidului, că acela este sfârşitul comunismului?

Nu, atunci nu m-am gândit că totul se va produce atât de repede. Mai ales că cea mai mare opoziţie la reforme venise din Germania de Est, de la Honecker. Şi, desigur, şi de la Ceauşescu. Îmi aduc aminte că Gorbaciov a fost într-o vizită la Bucureşti, unde s-a certat foarte tare cu Ceauşescu. ( Vizita a avut loc în mai 1987, n.r.). De obicei, când efectua vizite în străinătate, Gorbaciov mă lua şi pe mine, dar de data aceasta nu m-a luat. Eu am citit însă minutele întâlnirii Ceauşescu-Gorbaciov, acestea se dădeau tuturor membrilor Biroului Politic.

I.M.I.: S-au certat rău?

Au început discuţiile tête-à-tête la 9 seara şi s-au tot certat până dimineaţa. Gorbaciov insista pentru reformă şi democratizare, iar Ceauşescu refuza. Mi s-a părut că aşa de dură a fost discuţia spre dimineaţă, că puteau să se ia şi la bătaie.

O.N.: Atunci v-aţi gândit că este cazul să sprijiniţi pe altcineva pentru conducerea Partidului Comunist Român?

Nu, nu ne-am gândit la un contracandidat. Bineînţeles, ne gândeam că Ceauşescu va cădea până la urmă, cunoşteam situaţia, ştiam că populaţia este nemulţumită, fiindcă era dictatura unei singure familii. Dar nu am avut pe cineva pe care să-l punem în locul lui. Ştiţi, totul s-a petrecut foarte repede.

James Baker şi Eduard Şevardnadze, în Siberia, 1990

I.M.I.: Ce ştiaţi despre teroriştii din decembrie 1989?

Nu ştiam nimic despre aceasta. Dar chiar dacă aş fi ştiut, asta nu m-ar fi împiedicat să vin la Bucureşti în vizită, în ianuarie 1990.

O.N.: Când v-aţi dat seama că sistemul capitalist va câştiga în faţa celui comunist?

Nu am făcut astfel de comparaţii. Eu ştiam bine cum trăiesc oamenii în Occident şi cum trăiesc în URSS. Şi am presupus cu mult timp în urmă că, mai devreme sau mai târziu, Uniunea Sovietică se va dezagrega. Bine, asta nu se putea spune cu voce tare, dar am ştiut că se va întâmpla. Mă gândeam însă că avea să mai dureze vreo zece sau doisprezece ani...

„Doi oameni au prăbuşit URSS-ul“

I.M.I.: Chiar nu aţi anticipat prăbuşirea URSS?

Ştiţi de ce a căzut URSS? Doi oameni au fost vinovaţi pentru asta, Gorbaciov şi Elţîn. De fapt, opoziţia dintre ei. Elţîn lucrase în Urali, după care a fost ales prim-secretar la Moscova. Era un tip încăpăţânat, cu toate că nu era prost deloc. Gorbaciov era preşedinte şi prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist. El a sesizat că în Moscova se produceau lucruri care puneau în pericol perestroika.

Şi l-a schimbat pe Elţîn, trimiţându-l adjunct al ministrului Construcţiilor. Dar peste un an au avut loc alegeri pentru Sovietul Suprem. Elţîn a candidat în Moscova şi a obţinut în circumscripţia sa peste 90 la sută din voturi. Atunci, contradicţiile dintre ei s-au amplificat. La prima plenară a Comitetului Central, Elţîn l-a criticat dur pe Gorbaciov şi a atacat perestroika. Eu atunci l-am apărat pe Gorbaciov şi l-am criticat pe Elţîn.

O.N.: Se poate spune că Elţîn a profitat de puciul din 1991?

Se poate spune. De fapt, el a condus o mişcare a celor care erau împotriva democraţiei. Poate vă amintiţi momentul de la Casa Albă (sediul Guvernului Federaţiei Ruse - n.r.). Dar eu ştiam exact ceea ce avea să se întâmple, aveam toate aceste informaţii.

I.M.I.: De unde ştiaţi?

În Ministerul de Externe erau nişte tineri pregătiţi de KGB. Şi care mai continuau să aibă legături cu KGB-ul. Eu ştiam asta. Întotdeauna m-am purtat bine cu ei, iar ei aveau încredere în mine şi îmi ofereau informaţii. Multe dintre ele nici nu ajungeau în rapoartele pe care eu le primeam de la KGB, în calitate de ministru de Externe.

Am ştiut de la ei că în Moscova se pregătea o lovitură împotriva democraţiei şi a perestroikăi. Şi am avertizat asupra acestui pericol în cadrul unei plenare a Comitetului Central, cu puţin timp înainte de puci. După care mi-am dat demisia. Gorbaciov şi alţi membri ai Comitetului Central m-au rugat să revin, dar eu am refuzat. Apoi, istoria o cunoaşteţi.

I.M.I. V-aţi mai întâlnit cu Mihail Gorbaciov?

După prăbuşirea URSS-ului nu ne-am mai întâlnit.

Amintiri cu Iliescu şi Ceauşescu

„Am fost primul ministru de Externe care a vizitat România după Revoluţie. Am  venit la puţin timp după ce l-au împuşcat pe Ceauşescu. Ţin minte că era zăpadă mare. Eu ştiam atunci că Ceauşescu are una dintre cele mai bune reşedinţe din Europa. M-au dus într-o casă, la etajul al doilea, unde mă aştepta Ion Iliescu. Am discutat aproape trei ore şi jumătate.

Pe atunci, era la modă să se discute despre ţările din lagărul socialist şi despre relaţiile româno-sovietice. Iliescu mi-a povestit în detaliu cum a fost dat jos Ceauşescu. Am făcut apoi o informare despre aceasta pentru membrii Biroului Politic de la Moscova. A fost foarte interesant pentru ei. Nu îl cunoscusem dinainte pe Ion Iliescu, dar am tras concluzia, aşa, pentru mine, că el va fi noul conducător“.

„Pe Ceauşescu l-am cunoscut în anii ’70, pe când eram prim-secretar în Georgia. El a venit într-o vizită şi îmi aduc aminte că i-a plăcut foarte mult uzina noastră metalurgică din Rustavi. Voia şi el să construiască o uzină metalurgică. Ne-a cerut planurile şi se pare că a şi construit-o. Despre politică nu am discutat atunci.“

Georgia, Caucazul şi lumea

1 Abhazia egal Kosovo? Unii fac o comparaţie între Abhazia şi Kosovo, dar această comparaţie nu este valabilă. Pe lângă faptul că Abhazia este un teritoriu istoric al Georgiei, abhazii sunt acolo o minoritate. Dacă m-ar întreba pe mine, poate că aş recunoaşte independenţa Kosovo (oficial, Georgia nu recunoaşte această independenţă – n.r.).

2 Rusia şi extinderea NATO. Rusia nu are motive întemeiate să se teamă de extinderea NATO spre Est. Dacă noi, în 1989, am devenit parteneri cu Statele Unite, nu înţeleg de ce trebuie să se teamă ei acum. Eu sunt convins că, până la urmă, Georgia va face parte din NATO, la fel şi Ucraina. Şi mai cred că ar fi pozitiv pentru Rusia dezvoltarea parteneriatului cu Uniunea Europeană.

3 Evenimentele din Moldova. Eu l-am cunoscut pe Voronin. Cred că ar face mai bine să-şi normalizeze relaţiile cu vecinii. Eu sunt convins că, România nu a fost implicată în evenimentele de la Chişinău.

4 Situaţia din Afganistan. Cred că, până la urmă, actuala coaliţie internaţională va reuşi să stabilizeze situaţia în Afganistan. Eu apreciez politica preşedintelui Obama, bazată pe reconstrucţia regiunii.

5 Caucazul paşnic. Ideea Caucazului paşnic rămâne valabilă şi după războiul din august 2008. Eu am susţinut-o, iar acum este promovată şi de Turcia. Trebuie să remarcăm că Turcia, cu o activitate demnă de invidiat, promovează această idee fără să ţină cont de poziţia Rusiei sau a altor ţări.


Eduard Şevardnadze, în timpul discuţiei cu jurnaliştii de la „Adevărul“, în reşedinţa sa din Tbilisi, capitala Georgiei  Foto: Adevărul

Reperele încheierii Războiului Rece

-Septembrie 1989, întâlnirea Baker-Şevardnadze de la Jakson Hole, Wyoming.
-3 decembrie 1989, summit Bush-Gorbaciov la Malta.
-22 decembrie 1989, la Berlin se deschide poarta Brandenburg.
-3 octombrie 1990, Germania se reunifică.
-1 iulie 1991, se desfiinţează Pactul de la Varşovia.
-26 decembrie 1991, URSS încetează să mai existe în mod oficial, la o zi după demisia lui Mihail Gorbaciov.