Cristi Puiu: „Aş pleca definitiv din România”

Dacă te stabileşti în Occident, iar după o vreme revii în România, îţi este de ajuns o lună pentru a înţelege de ce ai ales să pleci din ţară. O spune regizorul Cristi Puiu, cel care a impresionat criticii de film străini cu „Moartea domnului Lăzărescu”, dar şi cu alte pelicule care surprind mentalităţile din România postdecembristă.

„La masa Adevărului”, Cristi Puiu a pus degetul pe rana societăţii în care trăim, asumându-şi totodată „păcatul naţional”: tentaţia chibiţării, împletită cu lipsa de responsabilitate. Pe de altă parte, din discursul său transpare o notă de optimism – crede în tineri şi îşi doreşte ca ei să „contamineze” clasa politică. La „punctele forte” ale românilor, Cristi Puiu mai trece şi imaginaţia. În fine, el reaminteşte de vorbele lui Petre Ţuţea – suntem la fel de talentaţi, la fel de inteligenţi ca şi celelalte popoare, dar ne lipseşte îndrăzneala.

Cel care a semnat regia filmului „Moartea domnului Lăzărescu” spune că la noi este exasperant faptul că oamenii stau pe margine şi comentează, dovedind o crasă lipsă de responsabilitate.

CARTE DE VIZITĂ

•    S-a născut la 3 aprilie 1967, la Bucureşti.
•    A studiat la Şcoala Superioară de Arte Vizuale din Geneva (Elveţia) – cursuri de pictură şi de film.
•    A debutat ca regizor în 2001, cu filmul „Marfa şi banii”.
•    Lungmetrajul „Moartea domnului Lăzărescu” (2005) i-a adus deplina consacrare.
•    Printre numeroase alte premii a primit şi „Un Certain Regard”, la Festivalul de Film de la Cannes (2005) şi „Ursul de aur”, la Berlin – pentru scurtmetajul „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea” (2004).

„Ne convine foarte mult modelul ţapului ispăşitor”

Adevărul: Acum lucraţi la lungmetrajul „Aurora”. V-aţi inspirat dintr-o situaţie reală sau este pură ficţiune?

Cristi Puiu: Artiştii sunt oamenii care cochetează cu ficţiunea, într-un fel sau altul. Că sunt scriitori, că sunt cineaşti, scenarişti, dramaturgi, oamenii ăştia sunt interesaţi de devenire atunci când spun o poveste. Probabil că din cauza asta sunt interesaţi ce se întâmplă cu omul pe planetă. Dar oamenii de la ştiri, de la ziar, vorbesc numai despre spectaculos. Ştiu ei ce se întâmplă în spate, care e biografia ăluia care a ucis sau a victimei?

Personajul principal, Viorel, este un criminal?

Viorel este un tip care omoară. În momentul în care faci mai mulţi paşi în direcţia asta şi descoperi că de fapt justiţia nu este acolo ca să caute adevărul, ci doar ca să-l protejeze pe individ, societatea în ansamblu, atunci încep să apară surprizele.

Ce aţi descoperit „pe teren”? Un sistem...

Nu e vorba despre sistem aici. Poate despre sistemul nervos...

Nici măcar în „Moartea domnului Lăzărescu” nu este vorba despre sistem?

Nu. Dar în momentul în care vrei să spui o poveste despre ce se întâmplă în lumea asta, nu poţi să arunci la gunoi sistemul. Poţi să spui în trei cuvinte, să articulezi un enunţ filosofic care să nu angajeze în niciun fel umanul, şi abia atunci te poţi lepăda de tot ceea ce înseamnă lumea în care trăim.

O formulă de tipul „E pur si muove“. Numai atunci, şi încă e discutabil! În momentul în care vorbeşti despre un om, nu poţi să arunci la gunoi lumea din care face parte. „Moartea domnului Lăzărescu“ este povestea unui om care moare. Punct! Moare în contextul ăsta, dar aici e o altă discuţie. E ca şi cum un film ar fi numai despre ceva.

Dar filmul pune în discuţie şi sistemul...

Asta le-a convenit oamenilor, pentru că fiecare vine cu povestea lui: „Să vezi ce i-a făcut lu’ maică-mea!“ sau „Să vezi ce i-a făcut lu’ soacră-mea!“. Ar fi putut să fie mai departe de atât. Sunt oameni care au trecut prin drame de dimensiuni mari şi au depăşit nivelul ăsta al acuzaţiei simple.

E un fel de a te spăla pe mâini, de a găsi un ţap ispăşitor: „Sistemul e de vină, medicii!“ Dar uită-te puţin în ograda ta, uită-te puţin la tine să vezi cum te comporţi. Chestia aia cu „întoarce obrazul“ nu e o glumă. E un test pe care l-a făcut un psiholog american de origine austriacă, Paul Vaslavik, apropo de condus. Presupunem că a-i conduce un şlep pe un râu relativ accidentat, cu stânci, şi te întâlneşti cu un altul care vine din sens invers.

Reacţionezi diferit în funcţie de un fapt foarte simplu. Dacă ăla este în derivă, o să faci tot posibilul să-l eviţi, iar dacă reuşeşti te bucuri de chestia asta. Dar dacă ăla conduce ca un prost, o să te înfurii, o să iasă veninul din tine. Chestia asta cu uitatul la ceilalţi... Ce te interesează cum conduce altul? Trebuie doar să eviţi coliziunea. Să ajungi din punctul A în punctul B, să fii politicos.

Dar dacă se dă jos la tine şi te scuipă sau te ameninţă cu bâta?

Da, se întâmplă şi de astea. Eu nu am trecut prin ele. Sunt un şofer începător, totuşi.

În cazul domnului Lăzărescu de ce trebuie întors obrazul?

Pentru că e acelaşi mecanism. Ne convine foarte mult modelul ţapului ispăşitor. Sunt foarte pretenţios poate, dar de la Iisus încoace nu ne putem dezbăra de modelul acesta. Pentru că Iisus a pus în evidenţă faptul că modelul ţapului ispăşitor este greşit. Dar noi tot nu reuşim şi numai asta facem spunând: „E vinovat sistemul!“

Credeţi că numai la noi se întâmplă asta?

Suntem mici, aici în România suntem mici! Mi se pare că nu vedem dincolo de asta. Ceea ce mă deranjează nu este că Mungiu ia „Palm D’or”. Mi se pare foarte bine, şi pentru el, şi pentru cinematografia română. Pe mine mă deranjează altceva - atunci când publicul judecă un film în raport cu premiile pe care le încasează, de Box Office.

N-or să înţeleagă niciodată asta nici oamenii care fac filme. Pentru că sunt oameni care ţintesc Box Office-ul. Asta cu Box Office-ul este cumva de înţeles, pentru că îţi intră câţiva bani la început. Mungiu cu siguranţă şi-a scos banii, pentru că „Palm D’Or”-ul pe afiş e foarte important.

„M-a emoţionat filmul «Nemuritorii»”

Ce film al lui Sergiu Nicolăesc vă place?

Nu m-am gândit niciodată. Nu le-am văzut pe toate. Sunt mai multe, bineînţeles că în copilărie mi-au plăcut. Seria „Comisarului...“, cred că primul şi al doilea. După aceea „Revanşa“, „Duelul“ – astea nu mi-au plăcut, sunt nişte prostii. Dar filmele lui Sergiu Nicolaescu erau mişto şi se aşezau pe un teren virgin în cinematografia română.

Se mai pot face filme ca ale lui Sergiu Nicolaescu?

Se pot face, dar trebuie să existe şi interes pentru asta. Nu trebuie să plăteşti o divizie de soldaţi, foloseşti efecte speciale. Bine, şi asta costă! Cel mai mult m-a emoţionat „Nemuritorii“, mi-a plăcut foarte mult. Cred că aveam zece ani.

Pe plan internaţional, a contat mai mult cinematografia românească înainte de ’89?

Habar n-am! Pentru mine, cinematografia de dinainte de ’89 înseamnă o mână de filme. Unele dintre ele tentative eşuate, altele produse de propagandă, altele complet inutile.

Au totuşi audienţă...

Dar cum să nu te uiţi la filmele alea? E nostalgie. Acum, nu ştiu cum se uită telespectatorul obişnuit, cel care nu are treabă

cu filmele. Eu fac filme şi mă uit altfel la filmele acestea. Caut să înţeleg cumva ce s-a întâmplat de noi am luat-o într-o direcţie şi de ce ungurii, ruşii, cehii, polonezii au luat-o în altă direcţie. Vorbesc de ţări din lumea comunistă, din lagărul socialist. La noi s-au întâmplat nişte accidente fericite. Vorbim despre Ciulei, Pintilie, Daneliuc, Iosif Demian, Gulea.

Era contextul creat pentru aceste „accidente”?

Nimeni nu şi-a propus asta. Nu poţi genera accidente fericite. Nu faci un calcul. Un cadru a existat, că am vrut sau nu. E o judecată retrospectivă. De dinainte de momentul ’89 nu am nicio judecată de genul acesta pentru că nu mă interesa cinematografia.

„Inventăm poveşti care nu au existat”

După ’90 au avut mare succes temele legate de perioada de dinainte de ’89. Vom termina curând cu aceste teme?
Eu nu înţeleg de ce oamenii se îngrijorează aşa. Nu tema e importantă, ci ceea ce faci cu ea. Problema nu o reprezintă interesul pentru momentul de dinainte de ’89.

Problema e în altă parte. Stă în mistificare. De dragul artei inventăm poveşti care nu au existat. Şi acolo e o problemă! Este greu să spui în cuvinte şi imagini ce ai făcut azi, nu ieri. Pe mine mă irită filmele americane în care poliţiştii se duc şi întreabă pe cineva: „Ce ai făcut în data de 23 februarie?“ Şi ăla spune. Dacă vine la mine, păi mi-ar trebui nu-ştiu-cât să-mi amintesc ce am făcut ieri...

Rememorarea pozitivă a trecutului...

Îmi doresc să reuşesc să nu fiu interesat de istoria trecutului meu, a mea personală, despre trecutul meu sub comunism. De fiecare dată când mă gândesc să fac un film despre ce s-a întâmplat în România sau oriunde mie îmi vine oricum în cap România. Sunt trei cărţi care îmi sunt dragi, de ficţiune. Una dintre ele este „Manualul întâmplărilor“ al lui Ştefan Agopian. Ce mi-ar plăcea să fac un film după „Manualul întâmplărilor“!

Deci nu vă preocupă ziua de ieri...

Eu stau la distanţă faţă de tot ceea ce înseamnă ziua de ieri. Sigur că e vorba de o ficţiune, de o invenţie, dar nu inventezi din nimic. Ca să ajungi să inventezi o poveste, trebuie să parcurgi un drum. Obligatoriu! Drumul te duce prin fel de fel de locuri, de staţii, unde te opreşti, te uiţi. Sunt întrebări care îţi vin în minte.

La unele întrebări ai răspuns, chiar dacă unul provizoriu. Drumul meu nu merge pe acolo. Pentru că eu nu pot să spun ce s-a întâmplat ieri. Eu pot să spun o mulţime de lucruri, dar pun un mare semn de întrebare pe ceea ce spun.

Trebuie să spui adevărul în film?

La întrebarea asta am un răspuns provizoriu: da, trebuie să spui adevărul despre om, nu despre evenimentul acela care s-a petrecut sau nu s-a petrecut. Ai un om, mai multe personaje care interacţionează în interiorul unei poveşti şi oamenii ăia, presupunând că sunt români sau bucureşteni din anul 2009, trebuie să fie cumva mai mult decât veridici.

Pe mine mă interesează filmul realist sau frontiera dintre documentar şi ficţiune. Personajele ar trebui să se dea jos de pe ecran. Ele trebuie să declanşeze în tine, spectator, o emoţie specifică legată de relaţia pe care o ai tu cu povestea de pe ecran şi cu personajele care sunt prinse acolo în fel de fel de acţiuni.

Sinceritate?

Acest cuvânt este un cuvânt capcană pentru că poţi să fii sincer, dar tâmpit în sinceritatea ta. Nu cred că este un criteriu. Când vorbesc despre film, vorbesc despre cercetare şi mi se pare că toate domeniile de activitate ale omului sunt administrative. Tu trebuie să le ordonezi cumva, pentru că avem nevoie de asta. Copiii noştri trebuie să înveţe materia cutare, materia cutare. De fapt, mi se pare că e un mare „tot“, un mare semn de întrebare sau mai multe semne de întrebare mai mici.

„Aş pleca definitiv din România”

Ce vă irită cel mai mult în România?

Mă deranjează foarte tare chibiţarea. A devenit cumva un sport naţional. Oamenii stau pe margine şi comentează, comentează, comentează cât e ziulica de lungă!

Asta au făcut dintotdeauna. E în structura genetică a românului.

Nu cred că e în structura genetică. Asta e o formulă de scăpare. Şi mă deranjează lipsa de responsabilitate. Atenţie, sunt lucruri pe care mi le imput şi mie. Tentaţia asta a chibiţării e prezentă.

Care este cauza?

Noi căutăm mereu un ţap ispăşitor. Noi nu am înţeles mecanismul ăla cu ţapul ispăşitor şi vrem să-l înţelegem, să-l aprofundăm şi atunci în direcţia asta mergem.

De ce nu aţi rămas în Elveţia, după finalizarea studiilor?

Pentru că am vrut să mă întorc în România. M-am născut aici şi am plecat în Elveţia ca să mă întorc în România, nu ca să rămân acolo.

Elveţia e un mediu aseptic...

Habar n-am! Am avut ocazia să fac şcoala acolo şi am făcut-o.

E mai bine aici în Bucureşti, printre indolenţi şi prost-crescuţi?

Lucrurile trebuie apucate de undeva. Eu am apucat-o aşa. Am plecat în Elveţia ca să mă întorc în România şi m-am întors. Acum, la ora asta, dacă mă întrebi, vreau să plec din România. Oamenii se schimbă...

Aţi pleca definitiv?

Dacă am ocazia să plec, plec. Definitiv! Dar ce înseamnă definitiv azi? Atenţie! E un cuvânt din „epoca de aur”, care însemna că nu te mai întorceai niciodată în ţară. Acum poţi să pleci şi să revii o lună pe an în România. E ok, nu strică. În doze homeopatice. O lună e suficient. Într-o lună înţelegi de ce ai plecat. Eu am primit propunerea asta.

După „Moartea domnului Lăzărescu“ m-a contactat un agent american. M-am întâlnit cu el în 2006 la Cannes şi i-am spus că nu mă interesează să fac filme în America. Presupun că şi Mungiu a fost contactat, şi Porumboiu. 2006 a fost anul în care „Lăzărescu“ a luat viteză.

Care ar fi ţara în care aţi pleca definitiv?

Ar fi mai multe. După calculele mele, mi-ar plăcea să locuiesc la Paris pentru că pot să plec cu trenul în Anglia. N-am fost în America. Probabil că dacă mă duc la New York o să mă îndrăgostesc subit de oraş. Dacă mă întrebi de India sau China, mă fascinează, dar nu pot trăi acolo.

Mergeţi la vot?

Da, merg la vot.

Merită să votezi în România?

Nu ştiu dacă merită, dar trebuie. Mi se pare obligatoriu.

Mai avem răul cel mai mic?

Nu. Suntem în aceeaşi configuraţie. Acum nu ştiu care e. Cred că e ca la curse, unde trebuie să faci fotografie ca să vezi cine a câştigat la mustaţă. Prima dată când am votat cu Iliescu a fost în 2000, atunci când a intrat cu Vadim Tudor în turul doi.

„Aştept ca tinerii să contamineze clasa politică”

Mai aveţi vreo aşteptare de la societatea civilă?

Sunt destul de optimist. Sunt foarte critic, dar asta nu anulează optimismul. Şi în orice caz am încredere în tineri. Nu e vorba că pasez responsabilitatea, că, vezi Doamne!, n-am putut noi să facem şi atunci „să facă ăştia!”. Îmi doresc foarte tare să se „contamineze” clasa politică de la tinerii care stau toată ziua pe internet.

De la anonimii care au o perspectivă destul de justă asupra existenţei. Noi am pierdut cumva controlul şi am rămas în provincialismul nostru. Oamenii ăştia au legătură cu lumea şi nu se mai gândesc la România cum ne gândim noi.

Oamenii aceştia despre care vorbiţi au vreun reper?

Cred că da. Nu mă îngrijorez. Dar mai există şi capcana părinţilor noştri. Îmi place un slogan inventat de Frank Zappa

împotriva drogurilor: „Speed will turn you into your parents!“. Şi asta mi se pare că se potriveşte. În fiecare moment al existenţei nostre, în România, aproape fiecare eveniment de oarecare anvergură riscă să ne transforme în părinţii noştri. Adică să zicem: „Domne, pe vremea mea nu era aşa!“ Există o anumită relaxare, pe care noi nu am avut-o.

O să vă aduc drept contraargument opinia profesorilor care spun că tinerii de azi nu mai stăpânesc bine nici măcar limba română...

Nu cred că e o condiţie de bază... Asta mă duce cu gândul la o chestiune: se plângea Nicolae Manolescu, pe la începutul anilor ’90, că românul nu mai citeşte ca pe vremuri. Nicolae Manolescu, critic literar, trăieşte în lumea asta a cărţilor. Mi se pare că este o problemă acolo.

Există un primat al literaturii, este regina, în mod indiscutabil, şi, încet, încet ne ducem către o societate audio-video pe care nu o înţelegem sau riscăm să nu o înţelegem. Şi facem tapaj în continuare: „Domne, n-au citit nu-ştiu-pe-cine!” Aş fi mai rezervat aici. Mergem mai departe, cu tot ce se întâmplă acum pe internet. Sunt o mulţime de site-uri pe care nu le ştii, sunt o mulţime de jocuri pe care nu le ştii.

Credeţi că tinerii se pot forma intelectual jucându-se pe calculator?

Bine, jocurile sunt tâmpite. Eu nu joc, nu suport, mi se pare o tâmpenie rarisimă. Asta pentru că nu mai ai contactul celălalt. Îmi place să joc fotbal, chiar dacă nu am mai jucat de mult. Dar n-am nicio problemă cu cei de acum. Lumea se schimbă!

În bine sau în rău?

Dar cine poate să spună? Noi venim din nişte părinţi şi bunici care au făcut două războaie mondiale, Auschwitz, gulag. Nu mă îngrijorează deloc povestea cu tinerii care nu ştiu să vorbească româneşte. Smaranda, fiica mea, are 15 ani. Eu mă duc la ea ca la Dicţionarul Român-Englez. Ştie foarte bine engleză. I-a plăcut întotdeauna. Mă bucură chestia asta. Este un domeniu în care m-a depăşit de departe.

Va urma facultatea aici, în România?

Ea nu vrea. Dar asta ce înseamnă? Nu înseamnă nimic. Suntem în Europa, dispar frontierele. Dacă eu mă mut la Buzău se supără cineva? Nu se supără. Dar dacă mă mut la Budapesta or să spună: „A mai plecat unul din ţară!“

Dar acum de ce vreţi să plecaţi definitiv din ţară?

E complicat şi simplu. E foarte greu să faci ceva aici în ţară. Iar eu vreau să fac lucruri. Dacă nu vrei să faci, e foarte bine în România. Dacă vrei să faci, te loveşti de conservatorism, de impostură. Conservatorii sunt buni, că nu sunt războaie, dar aici e vorba de provincialism.

„În România, unghiul drept are 87 sau 92 de grade”

Credeţi că problema imposturii ar putea fi rezolvată prin aplicarea unor legi mai dure?

Eu am una dintre cele mai serioase probleme cu România şi nu cred că asta e soluţie la aşa ceva. Poate o s-o găsească cineva. Există o tendinţă, care este alimentată şi de presă, de a ne compara în mod constant cu Europa Occidentală. Este extrem de nociv! Şi nu există în compensaţie o altă tendinţă care să ne apropie de o cercetare serioasă a acestui spaţiu cultural pentru că filosofia pe care am integrat-o prin educaţie, care s-a stabilit acolo în mintea noastră şi în funcţie de care judecăm şi acţionăm, este aceeaşi cu filosofia care a stat la baza fabricării de autoturisme în România.

De ce să fabrici autoturisme în România? Dacă românii nu sunt buni la asta, de ce să-i faci să fie buni la ceva la care nu sunt buni? De ce să pui o gimnastă să joace fotbal? De ce să-ţi propui chestia asta? Pentru că autoturismul, la ora aia, însemna mare lucru!

Dar românul e şurubar, poate să facă şi să desfacă...

Nu poate nimic! În România nu se poate. Tot ce este legat de unghiul de 90 de grade nu se poate în România. În România, unghiul drept are 87 sau 92 de grade. Punct. Nu poţi face asta. Şi atunci te întrebi: oare nu e o tâmpenie să-l obligi pe român să respecte unghiul de 90 de grade? Şi atunci hai să vedem faţa luminoasă a acestui defect, că trăim într-o lume în care existenţa albului presupune existenţa negrului.

Trebuie făcută o cercetare serioasă. Eu cred că imaginaţia este un punct forte şi că toate lucrurile care sunt legate de unghiul drept trebuie lăsate în seama nemţilor, elveţienilor, suedezilor, care se pricep la asta. De ce să îţi propui să faci whiskey în România? E absurd! Din momentul în care sportivii de culoare au început să alerge la suta de metri s-a cam terminat cu omul alb. Au mai fost şi excepţii. Există loc pentru toată lumea.

Noi nu suntem în stare să ne asumăm identitatea, să ne-o definim cumva, nici nu ştim cine suntem, la ce excelăm. Dar ştim unde dăm chix.

„Ne lipseşte îndrăzneala”

Cine suntem?

Habar n-am, nu ştiu! Bineînţeles că sunt tentat să spun „imaginaţie”. Şi eu cred că avem imaginaţie. Suntem un popor care are multă imaginaţie.

Unde e canalizată?

Nu e canalizată niciunde. Petre Ţuţea avea dreptate atunci când spunea că suntem la fel de talentaţi, la fel de inteligenţi ca şi celelalte popoare, dar ne lipseşte ceva.

Ce ne lipseşte?

Îndrăzneala, spune el. Eu asta am observat-o făcând filme. Înainte am făcut pictură. Când faci pictură stai în faţa şevaletului şi eşti de capul tău. Tu centrezi, tu dai cu capul. Este extraordinar de bine. E greu să-ţi dai seama.

Cât costă un tablou semnat Cristi Puiu?

Habar n-am! Am vândut unul când eram la şcoală în Elveţia, la expoziţia de sfârşit de an, cu 1.000 de franci. Dar asta nu înseamnă nimic. L-a cumpărat un tip care lucra la o bancă portugheză. I l-am dus acasă. Avea un apartament extraordinar de frumos, un mic muzeu. Era un om pasionat. Asta m-a bucurat, că restul contează mai puţin. A trebuit să las un anumit procent din bani la galerie... şi aşa mai departe.

Chiar credeţi că ne lipseşte îndrăzneala?

Când faci film vezi asta, pentru că oamenii care lucrează în celelalte departamente, talentaţi de altfel, nu îndrăznesc să fie ei.

De unde pleacă blocajul?

Eu cred că este servit ca garnitură în şcoală. E injectat direct în creier de către profesor: „Unde ai mai văzut tu aşa ceva?”, „Intră în rândul lumii!” – sunt nişte formule dintr-astea.

Ţine de tradiţionalism?

Nu ştiu dacă suntem tradiţionalişti, pentru că nu ştiu dacă avem habar despre tradiţie. Sincer! Sau poate că asta se întâmplă doar la oraşe, iar dacă mergem la sate descoperim că oamenii sunt ataşaţi de tradiţie ceva de speriat? Nu cred!

Vă deranjează manelele?

Nu ştiu cât de rele sunt manelele. Eu nu pot să ascult, dar asta nu înseamnă mare lucru.

Nu cumva maneaua a devenit un concept?

Oamenii care alimentează conceptul ăsta ar trebui să se cerceteze mai cu atenţie. Ar trebui să ne asumăm şi derapajele astea care ţin de lipsa de coerenţă a modelului economic pe care l-am adoptat (sau patentat), dacă există unul. A cui e problema?

A ălora care compun muzica asta de neascultat sau a ălora care o cumpără? Spre exemplu, eu nu cumpăr şi nu mă uit la Vanghelie ca la o statuie. Nu mă uit la Iliescu ca la o statuie. Oamenii ăştia au votat şi votează în continuare împotriva lor.

Au alternativă?

Nu este vorba de alternativă. Este vorba despre altceva, despre confort şi lene, despre stat în rândul lumii şi stat la locul tău. Dar e confortabil, poţi să comentezi. Dacă intri în joc, rişti să fii criticat şi desfiinţat. Aşa că mai bine nu intri în joc şi critici tu şi desfiinţezi tu. Şi asta face românul: stă pe margine şi chibiţează, mănâncă seminţe şi comentează. Dacă îl pui să bată un cui, are probleme.

De acolo, de la cui, încep problemele. În „Analiza spectrală a Europei“, Hermann Keyserling, când vorbea despre nemţi, spunea că sunt perfecţionişti şi că nu-ştiu-ce. E o chestiune mult mai simplă: oamenii ăştia tot ce fac, fac cu simţul răspunderii. Dacă bat un cui, e bătut perpendicular pe perete, perfect. Pentru ei totul e important. Când mă aude lumea cu discursuri din astea zice să sunt nebun.

„Mă raportez mereu la Dumnezeu”

Sunteţi un om religios?

Nu sunt religios. Nu sunt un creştin practicant şi îmi doresc foarte tare să cred. Mă gândesc foarte mult la asta. Îmi ocupă mult din gânduri şi mă raportez mereu la Dumnezeu.

Se mai raportează cineva în societatea noastră la Dumnezeu?

Eu cred că da, foarte mulţi. Depinde cum o faci, şi aici e o discuţie. Eu mă raportez la Dumnezeu ca un păcătos.

Nu prea e OK să vorbeşti despre asta în mediile intelectualiste...

Eu vorbesc. Pe mine m-au apucat nişte crize la filmare şi am vorbit despre asta de ziceai că sunt Savonarola (n.r. Girolamo Savonarola - 21 septembrie 1452, Ferrara - 23 mai 1498, Florenţa - a fost un călugăr dominican italian).

De ce avem reţineri să vorbim despre Dumnezeu? Ne e ruşine?

Mie nu mi-e ruşine. Depinde cum vorbeşti. Eu cred că oamenii vorbesc, chiar şi în mintea lor.

Dar la nivel de dezbatere publică nu dă bine...

Nu am cercetat chestia asta. Eu, de exemplu, dacă văd popi la televizor, nu mă uit.

De ce?

Nu suport toată povestea cu preoţii la televizor. Atunci când mă apucă, dacă sunt angoasat - am avut vreo doi ani de ipohondrie, de depresie - ceea ce mă punea pe picioare erau emisiunile ştiinţifice despre Discovery. Nu am o problemă cu preoţii, ci cu relaţia preot-slujbă-televiziune. Nu mi se pare OK. E un drum pe care trebuie să-l faci, la biserică. Dar nu pot să ascult posturi de radio evanghelice.

„În timpul şcolii de şoferi am dat peste România profundă”

Ce ne lipseşte ca să fim noi?

Noi suntem noi. Întrebarea ar trebui formulată altfel: „De ce avem nevoie pentru a dezechilibra balanţa în sensul calităţilor noastre, nu în sensul defectelor?“

Unde ar trebui să umblăm?

Risc să dau un răspuns superficial. Instinctul îmi spune că e nevoie de autoritate. Eu sunt un om care are probleme cu autoritatea. De aceea am făcut liceul în şapte ani. Am fost exmatriculat, am şi repetat. De la un moment dat, am fost un elev foarte rău. Nu am făcut lucruri grave. Nu puteam să suport pe cineva deasupra mea. Probabil că de aia am întârziat şi cu şcoala de şoferi. În cartier se făcea foarte mare tapaj de chestia asta, era un semn al bărbăţiei. Oamenii discutau despre motoare, iar eu am făcut un pas înapoi.

Am zis că nu mă interesează. Apoi am plecat în Elveţia, iar când m-am întors aveam deja 29 de ani. Atunci chiar mi-a fost jenă. Apăruse şi spectrul ăsta, că o să fac şcoala de şoferi cu un instructor care o să mă abuzeze, cum au făcut toţi profesorii cât am fost în şcoală.

Pentru faptul că am fost constrâns, am trecut prin iadul ăsta. Am schimbat doi instructori. Primul m-a terminat cu suficienţa lui. În timpul acestei şcoli de şoferi, în momentul întâlnirii cu primul instructor, am dat peste ceea ce se cheamă România profundă. Cel de-al doilea a fost extraordinar. Graţie lui am luat examenul, cu 25 de puncte, ca un tocilar.