- Luni 16 mar 2009
Jenă şi patriotism
Oare ar trebui să ne simţim mândri că suntem români, după ce statul căruia îi aparţinem s-a comportat aşa cum s-a comportat cu preşedintele Ungariei? N-ar trebui, mai curând, să ne fie jenă?
România a opus intenţiei preşedintelui ungar de a veni în România, cu ocazia zilei maghiarilor, un pretext penibil. Şefii de state obişnuiesc să folosească aeronave militare – Traian Băsescu zboară cu Romavia, preşedintele german cu Luftwaffe, iar Obama de-abia ce şi-a luat în primire legendarul Air Force One.
Nimic neobişnuit în cererea preşedintelui ungar. Bucureştiul însă a răspuns ofuscat şi rigid, precum o putere autoritară din spaţiul ex-sovietic. Nimic din atitudinea degajată a unui stat membru al Uniunii Europene şi al selectului club nord-atlantic. Nimic din seninătatea cu care ţările civilizate tratează chestiuni delicate ale istoriei.
Noi continuăm să ne privim trecutul cu spaime, fiindcă ne bălăcim într-un prezent mocirlos şi ne târâm către un viitor incert. Noi nu avem exerciţiul solidarităţii în jurul unor simboluri naţionale, precum maghiarii, de 15 martie. Noi confundăm patriotismul cu zdrăngăneala lui Păunescu, lătrăturile lui Vadim sau strigătele de galerie ale tinerilor cu capete rase din Noua Dreaptă.
Nu discursul preşedintelui ungar ar trebui să ne dea frisoane. Nici măcar traducerea în româneşte a termenului de „autoguvernare” – să fim serioşi, Ardealul nu pleacă nicăieri, iar graniţa româno-ungară oricum se va şterge, odată ce vom intra şi noi în Spaţiul Schengen. Altceva merită să ne dea de gândit: realitatea că nu avem un proiect pentru modernizarea României, că nu suntem capabili să construim nişte kilometri de autostradă de-a lungul Transilvaniei.
Ce-ar trebui să înţelegem din evenimentele de la sfârşitul săptămânii trecute? Că, la aproape o sută de ani de la Marea Unire, bravilor noştri bărbaţi politici le tremură turul izmenelor la gândul că ungurul va pleca la Budapesta cu un sac de pământ românesc de Harghita în buzunar? Nici măcar. Avem iarăşi de-a face cu exploatarea cinică a unor sentimente adânc înrădăcinate în mentalul colectiv, prin lucrarea Securităţii şi a urmaşilor ei legitimi, Vatra Românească şi România Mare. Când conducătorii nu sunt în stare să facă mare lucru pentru ţară, le mai rămâne ţărişoara. Şi astfel, preşedintele se simte răcorit, după ce omologul său ungar l-a enervat cu chestiunea autonomiei, în recenta întâlnire de la Budapesta. Poporul primeşte o porţie de zăhărel ca să înghită mai uşor pilula amară a acordului cu FMI.
Iar apropiatele campanii electorale primesc combustibil de cea mai bună calitate. Şi pentru toate acestea, cică ar trebui să ne simţim mândri că suntem români!
România a opus intenţiei preşedintelui ungar de a veni în România, cu ocazia zilei maghiarilor, un pretext penibil. Şefii de state obişnuiesc să folosească aeronave militare – Traian Băsescu zboară cu Romavia, preşedintele german cu Luftwaffe, iar Obama de-abia ce şi-a luat în primire legendarul Air Force One.
Nimic neobişnuit în cererea preşedintelui ungar. Bucureştiul însă a răspuns ofuscat şi rigid, precum o putere autoritară din spaţiul ex-sovietic. Nimic din atitudinea degajată a unui stat membru al Uniunii Europene şi al selectului club nord-atlantic. Nimic din seninătatea cu care ţările civilizate tratează chestiuni delicate ale istoriei.
Noi continuăm să ne privim trecutul cu spaime, fiindcă ne bălăcim într-un prezent mocirlos şi ne târâm către un viitor incert. Noi nu avem exerciţiul solidarităţii în jurul unor simboluri naţionale, precum maghiarii, de 15 martie. Noi confundăm patriotismul cu zdrăngăneala lui Păunescu, lătrăturile lui Vadim sau strigătele de galerie ale tinerilor cu capete rase din Noua Dreaptă.
Nu discursul preşedintelui ungar ar trebui să ne dea frisoane. Nici măcar traducerea în româneşte a termenului de „autoguvernare” – să fim serioşi, Ardealul nu pleacă nicăieri, iar graniţa româno-ungară oricum se va şterge, odată ce vom intra şi noi în Spaţiul Schengen. Altceva merită să ne dea de gândit: realitatea că nu avem un proiect pentru modernizarea României, că nu suntem capabili să construim nişte kilometri de autostradă de-a lungul Transilvaniei.
Ce-ar trebui să înţelegem din evenimentele de la sfârşitul săptămânii trecute? Că, la aproape o sută de ani de la Marea Unire, bravilor noştri bărbaţi politici le tremură turul izmenelor la gândul că ungurul va pleca la Budapesta cu un sac de pământ românesc de Harghita în buzunar? Nici măcar. Avem iarăşi de-a face cu exploatarea cinică a unor sentimente adânc înrădăcinate în mentalul colectiv, prin lucrarea Securităţii şi a urmaşilor ei legitimi, Vatra Românească şi România Mare. Când conducătorii nu sunt în stare să facă mare lucru pentru ţară, le mai rămâne ţărişoara. Şi astfel, preşedintele se simte răcorit, după ce omologul său ungar l-a enervat cu chestiunea autonomiei, în recenta întâlnire de la Budapesta. Poporul primeşte o porţie de zăhărel ca să înghită mai uşor pilula amară a acordului cu FMI.
Iar apropiatele campanii electorale primesc combustibil de cea mai bună calitate. Şi pentru toate acestea, cică ar trebui să ne simţim mândri că suntem români!
