Adevarul.ro

Ursit să-şi înceapă viaţa „într-un colţ de ţară veche“, vorba lui Arghezi, Eminescu şi-a trăit primii ani ca orice copil de ţăran din Ipoteşti.

Citiţi şi:

Memorialul Ipoteşti, loc de pelerinaj pentru o zi

Chiar dacă tatăl său, căminarul Gheorghe Eminovici, şi-a ridicat un conac aici, tânărul n-a afişat ifose de pensiuni de Paris, ci desculţ, cu toată ţărâna neamului sub picioare, a hălăduit prin lunci şi codri, a înnoptat la izvor ori s-a scăldat în apa lacului albastru.

Deşi n-a numit explicit în versuri sau în proză locul copilăriei, aşa cum a făcut Creangă, mare parte din seva poeziei sale de aici şi-a tras-o.

„Fiind băiet, păduri cutreieram ...“

Nu trebuie să se creadă că Eminescu a fost toată viaţa un contemplativ, un romantic incurabil, care a suferit acut pentru iubiri iluzorii, pentru lumi prost aşezate sau pentru fulgurante stele căzătoare. Cel puţin până la o etapă superioară a vieţii a avut o copilărie normală, cu toate trăirile sănătoase ale unui băieţandru.

Aşa scrie şi George Călinescu în „Viaţa lui Mihai Eminescu“: „Un copil care urlă trarara prin curte, bătând pasul prusian cu chivăra pe cap, spre panica coteţelor care se urcă pe şură şi se ascunde în casă prin rafturile de la scrin şi lăzile cu lumânări, care încalecă pe câine şi atacă gâştele, care se bălăceşte toată ziua în iaz, îndeletnicindu-se cu capturarea verdelui
neam al batracienilor, care fuge de-acasă cu zilele, răscolind pădurile şi stânele sau scapă de la şcoală venind pe jos şi trebuie să fie alergat călare pentru a fi prins, nu e niciun descreierat precoce, niciun palid trubadur solitar, ci o haimana sănătoasă, din zburdălnicia căreia talentul şi imaginaţia vor scoate mai târziu un mare poet al naturii“.

Iar talentul haimanalei s-a dovedit mai târziu a fi vrednic să îmbrace haina strălucitoare a genialităţii, transformându-l în cel mai mare poet al românilor. „Fiind băiet, păduri cutreieram/ Şi mă culcam ades lângă izvor ...“. Este glasul subţire şi dulce al copilăriei, mutat în vers nepieritor.

Satul şi casa părintească

În primii ani, năzbâtiile şi drumurile copilului nu se prelungeau însă mai departe de ogradă ori de împrejurimile apropiate ale localităţii, chiar dacă Ipoteştii nu confereau o arie prea largă de respiraţie.

George Călinescu avea să consemneze: „Ipoteştii, sat sărăcăcios, sunt aşezaţi într-o vale închisă de dealuri odată împădurite pe după care stau ascunse alte sate mai mari, ca Dumbrăveni, Cocoreni, Călineşti, risipite într-o privelişte dezolantă de clisă şi cocioabe. Aici, la conacul ridicat de Gheorghe Eminovici, şi-a petrecut Eminescu copilăria, până a nu fi trimis la şcoală la Cernăuţi, şi de atunci încolo pe vremea vacanţelor. Locuinţa părintească nu era palat boieresc, ci o casă modestă de ţară, dar încăpătoare şi gospodărească, nu lipsită de anume eleganţă rustică (...). De o parte şi de alta a largului pridvor, doi tei străjuiau rămuros. Ca la orice gospodărie de ţară, se vedeau în apropiere odăi pentru argaţi şi slugi, şopronuri şi hambare, iar în fund o livadă cu pomi fructiferi şi câţiva butuci de vie. Dindărătul unor uluci din scânduri bătute în lungime una peste alta în nişte pari de lemn, pe sub umbra a doi tei imenşi, se înălţa o clopotniţă paralelipipedică, de asemenea din scânduri, aşezate vertical, cu înfăţişare de coteţ de porumbei. Pari lungi proptiţi în toate laturile împiedică năruirea acestui sacru şopron, în vecinătatea căruia se ridică, nu prea sus deasupra aceloraşi uluci, căciula de tablă a vechii bisericuţe de lemn“.

Odăile casei

Dintre multele momente de repaos făcute la izvor, lângă lac, în codru sau la stână, „băietul“ trebuia, totuşi, să-şi mai odihnească truditele de alergătură oase şi în camerele casei.

„Înăuntrul casei, o odaie pe dreapta, cu o fereastră în faţă şi două laterale, dând cu uşa înspre sală, alcătuia camera de meditaţie şi de lucru a lui Gheorghe Eminovici, iar în zilele mari salonul de primire a musafirilor. În această odaie, închisă cu cheia pentru ca copiii să nu intre, Eminovici se tăinuia câteodată spre a-şi face socoteli, ori a frunzări prin cronici. Cealaltă odaie, de dormit, era fără îndoială mobilată cu lucrurile aduse de Raluca (mama poetului - n.r.) drept zestre. În afară de necesarele claviaturi, se aflau acolo două scrinuri conţinând multa, meticuloasa rufărie mirosind a sulfină şi levănţică, un «gardirop» de cele masive, de nuc, aşa cum romantismul de la 1840 a mai uitat prin casa vreunei babe cu bonet, pe vreun dulăpior un lighean şi un ibric de alamă şi, mai cu seamă, icoana ferecată în argint a Maicii Domnului, sub care ardea necontenit, cu subite eclipse, o candelă de asemenea de argint menită peste noapte să vegheze ca un opaiţ somnul casei. Ne închipuim că o altă odaie dindărăt va fi servit de dormitor copiilor, având aspectul nud al unei săli de internat, cu puţine lucruri şi tari. Copiii mulţi nu erau însă acasă decât în vacanţă, deoarece umblau pe la şcoli, iar diferenţa de vârstă făcea ca nici în epoca cea mai fragedă să nu se fi întâlnit laolaltă. Acesta este, dar, întâiul univers restrâns al copilului Mihai“, scrie Călinescu.

Localizare

Situată la aproximativ 15 kilometri de Botoşani, comuna Mihai Eminescu este compusă din satele Stânceşti, Cătămărăşti Deal, Cătămărăşti Vale, Cocoreni şi Ipoteşti.

Mihai Eminescu

S-a născut pe 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti.

A murit pe 15 iunie 1889 la Bucureşti.

Poet, prozator şi jurnalist.

Este socotit de critica literară cel mai important scriitor romantic din literatura română.

Debutează la 9 martie 1866 în revista „Familia“ a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea“, chair dacă două luni mai devreme a scris „La mormântul lui Aron Pumnul“.

A studiat la Viena şi la Berlin.

Ca jurnalist a scris în „Convorbiri Literare“, „Junimea“ şi „Curierul de Iaşi“.

După ce s-a mutat la Bucureşti, în 1877 a activat la început ca redactor, apoi ca redactor-şef la „Timpul“.

În 1883, boala sa s-a agravat fiind internat o perioadă cu diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă.

În 1889, pe 15 iunie, moare în sanatoriul doctorului Şuţu din strada Plantelor din Bucureşti.

Pe 17 iunie este înmormântat la Cimitirul Bellu.

La pas, prin Ipoteşti