Mi-a lăsat impresia unui spectacol făcut cu sinceritate, cu multe limite pe care nu le poate trece, care îşi asumă modestia cu naturaleţe, rudimentar şi stângaci, dar cu actori simpatici.
Chiar dacă nu ştiu să joace, să cânte sau să danseze (în afară de Anca Sigartău), zâmbesc sincer la final şi ştii că totul ar fi putut fi chiar mai rău decât a fost. „Interpretul“, după Tristan Bernard, în traducerea lui Radu Beligan şi în regia lui Radu Gheorghe, este o comedie bulevardieră, cu multe inserturi muzicale total neinspirate, cu voci false şi interpretări mediocre, dar animată de un spirit amical, complice şi inocent, care te face să te simţi bine în sala de spectacol.
Parcă ar fi un du-te vino al rateurilor reuşite, care, până la urmă, nu reuşesc nici măcar să te jignească, te încălzesc în timp ce te lasă rece, acum te amuză, iar două secunde mai târziu te fac să caşti sau să te uiţi în tavan.
Atenţie, nu se cântă!
Regia.
Radu Gheorghe nu are experienţă ca regizor, găselniţele lui sunt răsuflate, spiritul pe care îl imprimă acţiunii este convenţional. Lipsa de acribie îţi serveşte impresia că asişti la un spectacol nefinisat, lăsat la discreţia unui hazard incompetent.
Scenografia.
Austeritatea loveşte din plin şi scena Teatrului Foarte Mic. Decorul pare făcut din ce şi-a adus fie-care de pe acasă. Predicţie: uşa principală a „hotelului“ va mai rezista la maximum cinci reprezentanţii.
Coregrafia.
Este la pământ. Deşi are multe momente de musical, spectacolul îi împietreşte pe actori la două microfoane fixe, înfipte în podea, îi înţepeneşte ca la Mamaia `86, deşi nişte lavaliere sau microfoane suspendate ar fi rezolvat problema, le-ar fi redat spaţiul de libertate. Când nu cântă şi sunt independenţi de staţiile de amplificare, actorii se aleargă în scenă, dar fantezia mişcărilor aminteşte de dansul copilaşilor de grădiniţă.
.jpg)
Actorii.
Tot respectul pentru Anca Sigartău, care poate fi profesionistă în orice condiţii. Dar de la ea până la ceilalţi actori e o diferenţă ca de la pământ la prăpastie. Colegii ei (Răzvan Popa, Georgeta Ciocârlan şi Radu Gheorghe) cântă nu prost, ci foarte prost, atacând, din lipsă de experienţă, note inaccesibile. Câteodată o iau înaintea ritmului sau falsează extrem de convingător.
Concluzia.
Neaşteptată! Sfidează evidenţele! Spectatorii râd. Se simt bine. Se descătuşează, făcând mişto. Îi auzi în spate, în dreapta, peste tot, mormăind propriile gaguri, contribuind la umorul involuntar de pe scenă cu propriile variante.
Chiar dacă nu ştiu să joace, să cânte sau să danseze (în afară de Anca Sigartău), zâmbesc sincer la final şi ştii că totul ar fi putut fi chiar mai rău decât a fost. „Interpretul“, după Tristan Bernard, în traducerea lui Radu Beligan şi în regia lui Radu Gheorghe, este o comedie bulevardieră, cu multe inserturi muzicale total neinspirate, cu voci false şi interpretări mediocre, dar animată de un spirit amical, complice şi inocent, care te face să te simţi bine în sala de spectacol.
Parcă ar fi un du-te vino al rateurilor reuşite, care, până la urmă, nu reuşesc nici măcar să te jignească, te încălzesc în timp ce te lasă rece, acum te amuză, iar două secunde mai târziu te fac să caşti sau să te uiţi în tavan.
Atenţie, nu se cântă!
Regia.
Radu Gheorghe nu are experienţă ca regizor, găselniţele lui sunt răsuflate, spiritul pe care îl imprimă acţiunii este convenţional. Lipsa de acribie îţi serveşte impresia că asişti la un spectacol nefinisat, lăsat la discreţia unui hazard incompetent.
Scenografia.
Austeritatea loveşte din plin şi scena Teatrului Foarte Mic. Decorul pare făcut din ce şi-a adus fie-care de pe acasă. Predicţie: uşa principală a „hotelului“ va mai rezista la maximum cinci reprezentanţii.
Coregrafia.
Este la pământ. Deşi are multe momente de musical, spectacolul îi împietreşte pe actori la două microfoane fixe, înfipte în podea, îi înţepeneşte ca la Mamaia `86, deşi nişte lavaliere sau microfoane suspendate ar fi rezolvat problema, le-ar fi redat spaţiul de libertate. Când nu cântă şi sunt independenţi de staţiile de amplificare, actorii se aleargă în scenă, dar fantezia mişcărilor aminteşte de dansul copilaşilor de grădiniţă.
Actorii. Tot respectul pentru Anca Sigartău, care poate fi profesionistă în orice condiţii. Dar de la ea până la ceilalţi actori e o diferenţă ca de la pământ la prăpastie. Colegii ei (Răzvan Popa, Georgeta Ciocârlan şi Radu Gheorghe) cântă nu prost, ci foarte prost, atacând, din lipsă de experienţă, note inaccesibile. Câteodată o iau înaintea ritmului sau falsează extrem de convingător.
Concluzia.
Neaşteptată! Sfidează evidenţele! Spectatorii râd. Se simt bine. Se descătuşează, făcând mişto. Îi auzi în spate, în dreapta, peste tot, mormăind propriile gaguri, contribuind la umorul involuntar de pe scenă cu propriile variante.
* click pe imagine pentru reincarcare daca nu intelegi scrisul.
Trimite Anuleaza