Adevarul.ro

Guvernul României este foarte ocupat. Bate cocoşul ca să facă ouă. Veniturile bugetare nu cresc, în ciuda instrumentelor de tortură contabilă din ce în ce mai brutale - impozit forfetar, reducerea deductibilităţilor, mărirea accizelor şi câte şi mai câte. Pe de altă parte, oricâţi bani ar avea, autorităţile publice îi seacă cât ai clipi. Birocraţia a devenit expertă în justificarea cheltuielilor.

Pe mine unul, însă, nu tembelismul guvernamental mă sperie. De aproape două decenii, el e o constantă a politicii româneşti. Uneori devine acut, ca acum în confruntarea cu criza. Îngrijorătoare este tendinţa unor finanţişti, printre ei chiar tineri cu şcoli înalte, care cred în necesitatea stringentă a echilibrării deficitelor, a restrângerii consumului denumit doct „exces de cerere”, a creşterii ponderii bugetului în PIB. Ba chiar spun direct că noi am fi un caz patologic cu totul special, iar modelul combaterii crizei prin consum nu este valabil în România!

Stimabililor, masteratele în afaceri şi economie nu ajută, sunt doar mijlocul de a vă asigura un trai decent şi plata ipotecilor. Fără curaj şi creativitate, fără să gândeşti singur, nu depăşeşti simpla contabilitate, nu ajungi la soluţii inteligente. M-aş aştepta de la oameni care au o privire sintetică asupra a ce se întâmplă în lume să înţeleagă că România nu este decât un golf al mării globale. Ea nu este izolată. Politicile economice locale nu pot contracara efectele crizei decât dacă se înscriu într-un trend general de stimulare a economiei pe care cu mai multă sau mai puţină îndemânare sau convingere îl urmează toate statele, oricât de socialiste ar fi ele. Chiar şi birocraţii FMI, după ce prognozează o cădere cu 1,3% a produsului global în 2009, spun în raportul asupra economiei mondiale: „Deşi guvernele au introdus pachete substanţiale de stimulare economică în 2009, efortul va trebui susţinut, dacă nu crescut, în 2010”.

Când ai o afacere pe care piaţa nu o mai susţine, ai o singură soluţie: micşorarea cheltuielilor administrative şi de producţie până la limita la care îţi asigură totuşi funcţionarea şi, totodată, creşterea cotei de piaţă, dezvoltarea agresivă a afacerii.

La fel e şi cu statele. Consumul stimulează activitatea economică, creează locuri de muncă, oamenii şi corporaţiile prosperă, veniturile statului cresc dacă el micşorează cotele de impozit în loc să le crească. Ponderea fiscalităţii în PIB trebuie să scadă dramatic; 20% ar fi un procent rezonabil pentru România de astăzi. Altfel vom asista la o scădere a PIB-ului care va avea cu siguranţă două cifre. Asta înseamnă sărăcie lucie şi şomaj. Totodată, nu va putea fi oprită devalorizarea unei monede false şi inutile de care ne agăţăm cu încăpăţânare.

O să mă întrebe echilibriştii financiari de unde vin resursele. E simplu: din finanţare privată internă şi externă. Banii curg către locurile care le asigură stabilitatea şi profitabilitatea, iar asta nu înseamnă echilibre macroeconomice, ci acceptarea temporară a dezechilibrelor. Poate că această neîncredere în forţele proprii vine din mentalitatea provincială cu care ne-am obişnuit, să fim o margine îndepărtată a unei lumi din care vrem să facem parte, dar în care ne simţim stingheri ca o rudă venită de la ţară. Timizi, uneori gălăgioşi din acest motiv, stăm la coadă să ne dea alţii soluţii.

Statele cu cel mai mare succes în ultima jumătate de secol au fost o stâncă, o mlaştină şi un deşert. O să mi se răspundă că Hong Kong, Singapore şi Israel sunt cu totul diferite faţă de noi şi au profitat de istorie şi conjuncturi. Eşti diferit în măsura în care ştii să fii diferit şi acesta este suportul succesului, vine întâi din imagine şi apoi din realităţi. Nu ştim să ne vindem ţara, ieşim cu ea în târgul de vechituri în loc de a ne pune în valoare resursele proprii de inteligenţă. Iar o să fiu întrebat dacă le avem. Fără a fi patriotard, eu zic că le avem din plin, ar trebui doar să lăsăm cocoşul să dea iama în curtea găinilor.