- Vineri 15 mai 2009
Fericirea de a fi turnător
M-au cutremurat lacrimile Paraschivei Silaghi, în direct, la B1 TV. Deşi invizibile, acestea au amuţit-o pentru câteva secunde, iar femeia făcea eforturi să-şi ascundă emoţia şi să articuleze cuvintele. Tocmai povestea cum şi-a născut fetiţa prematur, urmare a tratamentului barbar la care – gravidă fiind - au supus-o haidamacii regimului Ceauşescu. Iar acele brutalităţi fuseseră precedate de turnătoria ordinară a lui Felix.
Soţii Silaghi au ales să părăsească „raiul comunist” al lui Ceauşescu în 1973. Acum trăiesc liniştiţi în apropiere de Frankfurt. Fiica lor, cea născută prematur, este medic în Germania. Nimic din prezent nu vine să le tulbure viaţa. Dar trecutul dă năvală, precum crivăţul, mereu dinspre răsărit. Şi o dată cu el, amintirile. Copilăria. Vocea vărului primar: „Viculaş, ce mâncăm astă-seară?” Şi, deodată, aceeaşi voce, dar îmbătrânită cu 40 de ani: „Viculaş, vino repede la Bucureşti! Ăştia vor să-mi strice viaţa, vor să mă termine. Vino şi ajută-mă!”
E ca un vis cu un motan blajin, pe care-l dezmierzi în timp ce toarce leneş în braţele tale, dar care deodată se transformă într-un tigru şi te sfâşie. Tot ce mai ai timp să vezi este răutatea metalică din privirea motanului-fiară. Te trezeşti transpirat, îţi dai seama că a fost un coşmar şi te bucuri că, totuşi, trăieşti. Dar privirea aceea crâncenă te urmăreşte toată viaţa. E aceeaşi după 40 de ani...
Miercuri seară, la „Naşul”, colegul Emilian Isailă i-a pus o întrebare superbă lui Radu Moraru: „Cine crezi că e mai fericit în acest moment, Dan Voiculescu sau Paraschiva Silaghi?” S-a lăsat tăcerea. Amândoi au înţeles că turnătorul şi-a pavat destinul cu dale din iad. Privirea lui rece, metalică, este condamnată la ruşine veşnică.
Soţii Silaghi au ales să părăsească „raiul comunist” al lui Ceauşescu în 1973. Acum trăiesc liniştiţi în apropiere de Frankfurt. Fiica lor, cea născută prematur, este medic în Germania. Nimic din prezent nu vine să le tulbure viaţa. Dar trecutul dă năvală, precum crivăţul, mereu dinspre răsărit. Şi o dată cu el, amintirile. Copilăria. Vocea vărului primar: „Viculaş, ce mâncăm astă-seară?” Şi, deodată, aceeaşi voce, dar îmbătrânită cu 40 de ani: „Viculaş, vino repede la Bucureşti! Ăştia vor să-mi strice viaţa, vor să mă termine. Vino şi ajută-mă!”
E ca un vis cu un motan blajin, pe care-l dezmierzi în timp ce toarce leneş în braţele tale, dar care deodată se transformă într-un tigru şi te sfâşie. Tot ce mai ai timp să vezi este răutatea metalică din privirea motanului-fiară. Te trezeşti transpirat, îţi dai seama că a fost un coşmar şi te bucuri că, totuşi, trăieşti. Dar privirea aceea crâncenă te urmăreşte toată viaţa. E aceeaşi după 40 de ani...
Miercuri seară, la „Naşul”, colegul Emilian Isailă i-a pus o întrebare superbă lui Radu Moraru: „Cine crezi că e mai fericit în acest moment, Dan Voiculescu sau Paraschiva Silaghi?” S-a lăsat tăcerea. Amândoi au înţeles că turnătorul şi-a pavat destinul cu dale din iad. Privirea lui rece, metalică, este condamnată la ruşine veşnică.
