Adevarul.ro

Dan Puric este un original creator de spectacole de pantomimă. Apariţiile sale pe scenele lumii înseamnă, după propria cotaţie, nişte triumfuri eclatante. L-am urmărit în câteva rânduri pe dl Puric şi într-o ipostază oarecum paradoxală pentru un maestru al tăcerii, aceea de vorbitor. Dl Puric vorbeşte articulat, e pasional şi cucereşte audienţa după reţeta unui actor cu ştiinţa cochetăriei cu sala. De o vreme dl Puric şi-a mutat discursul şi în săli voluminoase unde publicul se buluceşte pentru a degusta ideile şi învăţămintele dumisale. Dl Puric îşi publică mare parte din conferinţe sau simple interviuri, ceea ce îl califică deja ca un gânditor vigilent cu managementul mesajelor sale.

Puţini cărturari români vor fi simţind nevoia să-şi reproducă în volum interviuri acordate, să zicem, revistei “Tango” precum dl Puric în ultima sa carte (“Cine suntem”, Ed. Platytera, 2008). Cineva care vorbeşte liber unor săli pline ochi e deja un fenomen ce merită o focalizare atentă. Ultima conferinţă a d-lui Puric a rupt, cum s-ar zice, “Ateneul”. Cine este, aşadar, Dan Puric? E, mai întâi, un personaj conectat doar la întâmplări de natura excepţionalului. Tot ce gravitează în jurul d-lui Puric este “senzaţional”, “fantastic”, “enorm”, “teribil”, “extraordinar”. Tot ce i se întâmplă e atât de nemaipomenit încât impune o comunicare urgentă. Dl Puric se confesează ca ales al divinităţii în urma unei experienţe mistice personale şi se autoidentifică drept “măturător al potecii spre Biserică” pentru cei, eventual, neiniţiaţi, fără (sau slabi în) credinţă, ignoranţi etc. Execută aşadar un misionarism la vedere sub stindardul “românului creştin” care este.

De aici începe marea brambureală. Dl Puric începe să valseze peste prăpăstii. Suferă de o boală veche a unei părţi a spiritualităţii româneşti: un etnocentrism răspicat ce-l exclude pe nesimţitelea din discuţiile înalte în care se amestecă altfel fără inhibiţii. De o parte aşează România, un centrum mundi al creştinătăţii ortodoxe, un buric al pământului, care filtrează cu un aer de suzeranitate contactele cu exteriorul. În numele protejării identităţii naţionale şi etnice, dl Puric dezvoltă un nombrilism sumar motivat, dar plin de patos şi puseuri mesianice. Marile axe ale spiritualităţii universale se intersectează în România, legitimând “esenţa de neînfrânt creştină a neamului românesc”.

Teza cea mai debilă a d-lui Puric este aceea că noi, neapărat români, obligatoriu creştini şi indestructibil ortodocşi, ştim; ceilalţi, adică restul, au de învăţat de la noi. De pildă, noii companioni din UE: “... ei (occidentalii) ne civilizează, noi îi spiritualizăm...” Sau: “Marele, uriaşul lucru pe care putem să-l dăm Occidentului se numeşte lecţia normalităţii.” Frenetic căutător de matrici şi ADN-uri abisale, dl Puric capitulează regulat în ininteligibil prin aserţiuni de genul: “Matricea creştină, dezvoltată până în ultima celulă a omului românesc, nu s-a grăbit să semneze în istorie, ci să asigure dăinuirea”.

Elongând o teorie a lui Simion Mehedinţi, d-l Puric pune primordialitatatea creştinismului românesc pe seama “nemuririi” genetice a dacilor. “Am fost, conchide dl Puric, parcă pregătiţi sufleteşte şi anunţaţi “avant la lettre” de adevărul lumii”. După cum se va vedea, Dan Puric are un farmec incontestabil: vorbeşte despre tot ceea ce îi trece prin cap.