Mircea Tudor, inventatorul numărul unu al lumii, a început de la 16 ani să repare televizoare pentru a putea să se întreţină în şcoală. Acum, firma sa este lider mondial într-un domeniu de Hi-Tech. Fabrica este chiar în faţa ochilor noştri. Suntem la marginea de nord a Bucureştiului. Parcăm într-o curte pavată cu dale colorate, lângă o căruţă cu flori, din acelea cu care, de obicei, te întâmpină hanurile de pe şosele. La câţiva metri, un joc de apă, un petic de iarbă şi apoi accesul într-o hală.
 Robotul românesc care a cucerit Salonul de la GenevaMarele Premiu de la Salonul Internaţional de Invenţii a fost câştigat, pentru prima dată, de o firmă românească. Roboscan 1M scanează cu raze gama camioanele şi containerele pentru a vedea ce conţin acestea. Elveţienii sunt interesaţi de invenţia firmei din Otopeni. |
.jpg)
Ovidiu NahoiIon M. Ioniţă
Paznicul ne vede figurile uşor mirate şi ne asigură că am ajuns unde trebuia. Deşi, prin dimensiuni, totul seamănă mai degrabă cu un service auto de firmă, ne aflăm în locul unde se produce cea mai valoroasă invenţie din lume, premiată cu medalia de aur la Salonul de la Geneva, la începutul lunii aprilie: Roboscan, aparatul care poate să vadă – la propriu – în interiorul tuturor vehiculelor ce tranzitează vămile.
Fragment din interviul luat lui Mircea Tudor
|
|
Am venit să vorbim cu inginerul Mircea Tudor, 51 de ani, preşedintele firmei care a inventat aparatul mobil de scanare. Până când şeful se eliberează dintr-o întâlnire, un angajat al firmei ne arată dispozitivul premiat. Pare o macara montată pe un camion. Dacă o vezi mergând pe şosea o poţi confunda uşor cu un utilaj de pe un şantier. Camionul se deplasează însă de la un punct vamal la altul sau chiar în interiorul ţării, pentru a examina TIR-uri sau autocare asupra cărora poliţiştii au suspiciuni că ar ascunde droguri sau alte mărfuri de contrabandă.
Principiul e simplu: camionul este scanat precum bagajele călătorilor pe aeroporturi. Orice obiect suspect poate fi văzut pe un ecran. Ascunzătorile secrete nu mai sunt secrete. Vameşii nu mai desfac maşinile la întâmplare, ci „privesc” în interiorul lor, precum agenţii de securitate de pe aeroporturi în bagajele noastre.
Dacă poţi trece o valiză printr-un aparat, de ce nu ai putea trece şi un TIR? Lui Mircea Tudor nu i-a fost greu să se lege de acest principiu – firma sa a distribuit aparate pentru controlul bagajelor pe aeroporturi, fiind reprezentantul unei companii americane. Aşadar, principiul este simplu. Punerea lui în practică, însă, nu e deloc simplă. Ceea ce vedem conţine aplicaţii de fizică nucleară, electronică, acţionări hidraulice, automatizări, controlul şi mişcarea automobilelor.
De fapt, un alt gen de experienţă a fost, poate, mai important decât ideea bagajului trecut prin aparat. Înainte de Revoluţie, Mircea Tudor a condus unitatea de service pentru utilaje de cale ferată a CCCF, o întreprindere specializată în infrastructuri feroviare şi nu numai. „Gestionam utilaje fabricate în Statele Unite, Austria, Marea Britanie şi în alte ţări. Dacă se întâmpla să se defecteze o piesă, înlocuirea ei era o aventură. Dura un an până să fie adusă alta, din import. Făceam documentaţia pentru import numai ca să nu se spună că n-am făcut-o, dar treceam imediat la căutarea soluţiilor de înlocuire. Proiectam soluţii şi le făceam să meargă. Nu aveam altă şansă. Aşa m-am antrenat în zona tehnologiilor“, povesteşte Mircea Tudor.
Doar şapte firme din lume produc dispozitive asemănătoare Roboscan. Firma în care ne aflăm acum, deţinătoare a titlului mondial al inventicii anul acesta, este cea mai mică dintre toate. După ce a luat medalia de aur , Mircea Tudor a devenit, pentru două-trei zile, vedetă în presa din România. După aceea, atenţia mass- mediei a fost din nou captată de vedetele politice, sportive şi mondene obişnuite. Mircea Tudor îşi aminteşte şi acum cine l-a sunat primul, după ce rezultatele jurizării de la Geneva au fost făcute publice: primarul din oraşul Horezu, judeţul Vâlcea.
„Nu îl cunoşteam. Mi-a spus că mă felicită în calitatea lui oficială de primar. M-a impresionat, fiindcă a făcut-o sincer, nu avea nimic de câştigat din asta. Imediat după aceea m-a sunat consilierul prezidenţial pentru apărare, Iulian Fota. El m-a şi primit la Cotroceni, unde i-am povestit despre proiectul nostru. Ne-a propus şi pentru decorare şi înţeleg că s-a şi aprobat”, spune Mircea Tudor. Trei sferturi dintre angajaţii firmei sunt ingineri, selectaţi încă din anii II şi III de pe băncile Institutului Politehnic. Media de vârstă a personalului este de sub 30 de ani.
Rechini care vânează inteligenţa
„Există multă inteligenţă în România. Suntem performanţi în zonele abstracte, în soft, în formularea de concepte. Putem realiza enorm, cu resurse incredibil de mici. Din păcate, ne lipseşte managementul inteligenţei. Marea nenorocire este că ne irosim inteligenţa “.
„A trebuit să mă perfecţionez tot timpul. După Revoluţie m-am văzut nevoit să fac doi ani de studii de comerţ exterior. Apoi am făcut şi dreptul, fiindcă aveam nevoie de cunoştinţe în zona dreptului de proprietate intelectuală. Sunt mulţi rechini care au tendinţa de a acapara produsul inteligenţei. Gratis, dacă se poate. Şi nu am vrut să mă las pe mâna avocaţilor.“
„Putem fi baza unei noi industrii în România“
.jpg)
Mircea Tudor sponsorizează un spital pentru copiiI.M.I.: Proiectul Roboscan şi premiul de la Geneva v-au propulsat într-un top al bogaţilor?
Se poate spune. Mai există doar două produse de acest gen în Europa, bazate pe scanarea cu raze gamma. Firma noastră era performantă şi înainte, dar premiul de la Geneva practic i-a dublat valoarea.
O.N.: Cât aţi investit în această invenţie?
Şase milioane de euro. Pentru firmele cu care concurăm e o nimica toată. Pentru noi, efortul a fost enorm.
I.M.I.: De ce nu v-au dat ei 10 milioane de euro, să lucraţi pentru ei?
Fiindcă la început nimeni nu avea încredere că vom reuşi. Ba chiar, atunci când i-am cerut sprijinul unuia dintre partenerii noştri americani, a spus „nu”, mizând că n-o să putem face dispozitivul. Şi după ce l-am făcut au rămas neîncrezători. Acum, după ce am luat premiul la Geneva, au venit aici.
O.N.: Dacă aveţi atâtea aplicaţii tehnologice înglobate în Roboscan, robotică, mecanică, hidraulică, electronică, nu aţi putea realiza şi alte produse? Aţi putea face un vehicul spaţial?
Nu sunteţi departe. Avem în proiect un vehicul pentru terenuri accidentate, pornind de la experienţa cu Roboscan. Putem face vehicule care să acţioneze singure, în zone cu mediu toxic sau cu pericol de incendii sau explozie. În România, noi putem fi baza pentru o adevărată nouă industrie.
I.M.I.: Ce vă trebuie pentru asta?
Suportul logistic şi lobby-ul din partea statului. Ştiu sigur despre doi concurenţi de-ai noştri care beneficiază de granturi de cercetare de câte 25 de milioane de dolari, din partea guvernelor ţărilor lor. Anul trecut, pe proiecte de cercetare finanţate din fonduri europene, noi am obţinut peste 13 milioane de euro. Bani pe care i-am adus aici, în România!
O.N.: Şi Guvernul român cât v-a dat?
Anul trecut? Zero. Anul acesta avem proiecte de cercetare contractate cu statul în valoare de câteva sute de mii de euro. Puţin, faţă de potenţialul nostru. În cazul Roboscan, a fost vorba de 6 milioane de euro în patru ani. Asta spune ceva despre ceea ce putem face.
„Am văzut prima dată oraşul la 14 ani“
.jpg)
„Sunt fiu de ţăran, din Afumaţi (o comună situată lângă Bucureşti, n.r.). Până la 14 ani nu am văzut Bucureştiul. Atunci m-a luat tata pentru prima dată în oraş, când mi-am făcut buletinul. Apoi am mers în Bucureşti, la liceul de electronică. Vă puteţi imagina, părinţii lucrau la CAP, unde se plătea cu 18 lei ziua de muncă. Ca să mai câştige ceva, tata s-a angajat tâmplar la o fabrică din Bucureşti. Dar tot era greu, mai aveam trei fraţi mai mici, o soră şi un frate mai mari decât mine. Aşa că am învăţat să repar televizoare. De la 16 ani, cu asta m-am întreţinut, în liceu şi la facultate. Tatăl meu nu a fost niciodată la mine la liceu. Nu pentru că nu l-ar fi interesat, ci pentru că ştia că îmi văd de treabă. Cred că vă daţi seama, nu am făcut nicio oră de meditaţie, fiindcă părinţii nu îşi puteau permite aşa ceva. Dar am putut reuşi pe baza cunoştinţelor predate la şcoala din comună. Nu sunt un nostalgic al acelor vremuri, dar sistemul de educaţie era mai performant, mai ales la ţară. Astăzi, nivelul şcolii din mediul rural s-a prăbuşit la cote de neimaginat. Este o dramă pentru copiii inteligenţi de la ţară.“
„E ca şi cum România ar câştiga Cupa Mondială la fotbal“
O.N.: Ce înseamnă să iei medalia de aur la Geneva?
Eu aş compara obţinerea acestui titlu cu o eventuală câştigare de către România a Campionatului Mondial de fotbal. Salonul de la Geneva este cel mai important salon de inventică din lume. Şi la acest salon noi am luat cel mai mare trofeu.
I.M.I.: Dacă aţi avea puterea de a schimba ceva în România, ce aţi face?
Aş face legătura mai clară între competenţă şi responsabilitate. În multe sectoare publice, oamenii primesc aceleaşi salarii şi privilegii, indiferent de cât de performanţi sunt. Ori greşesc, ori reuşesc, e acelaşi lucru.
O.N.: Dar există alegeri, pot fi sancţionaţi la urne.
Numai că distanţa dintre alegeri este cam mare. De multe ori, cel ales pierde imediat contactul cu cei care l-au ales.
I.M.I.: Cum aţi vedea, concret, un asemenea mecanism?
Să vorbim despre domeniul pe care îl cunosc eu cel mai bine. Este vorba de criteriile de evaluare a proiectelor de cercetare. În România, dacă ai zece doctori docenţi în institut, primeşti 20 de puncte. Direct. Nimeni nu se întreabă ce fac acei oameni şi nici cum şi-au luat acele doctorate, fiindcă se ştie cât de uşor se iau la noi. Din păcate, aceste titluri se evaluează în România de parcă ar fi unele nobiliare.
O.N.: Un premiu precum cel de la Geneva, cu cât este evaluat?
Vă înşelaţi amarnic dacă vă închipuiţi că, în actualul sistem din România, se primeşte vreo bonificaţie. Pur şi simplu, din punctul de vedere al evaluării proiectelor de cercetare, diploma asta nu face doi bani! E o hârtie fără valoare!
I.M.I.: Dumneavoastră aveţi un doctorat?
Nu. Şi nu am avut niciun doctor în companie atunci când am luat diploma la Geneva. Proiectul acesta a fost dezvoltat de ingineri. De tineri ingineri. Acum, să nu se înţeleagă că am ceva cu doctoratele, în general. Doctoratul este esenţial în cercetarea fundamentală, academică. Dar de aici şi până la a aloca 80 la sută din resurse în aceste domenii, ignorând cererile din economia reală, este cale lungă.
Testul Adevărului
„Nu suntem sclavii nimănui“
1 Banii. Nu sunt sclavul banului. Şi îmi învăţ şi copiii că nu există nicio soluţie în afară de muncă. Am patru copii. Când fiul meu cel mare şi-a luat carnet de conducere, aş fi putut să-i dau o maşină din cele 30 din firmă. Dar i-am spus: Îţi iau ce maşină vrei, cu condiţia să ai tu jumătate din bani. Restul îl dau eu. A muncit o vară întreagă la un service din Germania şi a strâns 1.400 de euro. Cu 2.800 şi-a luat de acolo un Opel Corsa vechi. A venit cu el aici, l-a îmbunătăţit, apoi l-a vândut cu 4.500 de euro. Cu 9.000 de euro şi-a luat din Germania un VW Golf, pe care îl conduce şi acum.
2 Politica. Am făcut politică, în 1990 m-am înscris în Partidul Democrat Agrar. Am fost şeful tineretului şi managerul de campanie la alegerile din 1992, când am obţinut 18 la sută. Nu a fost rău deloc. Dar am văzut cât de murdară este politica şi m-am lăsat. Probabil că dacă ar apărea un curent pentru schimbarea actualei stări de lucruri, aş adera şi eu, într-un fel sau altul. Din păcate, nu văd un curent care să promoveze valorile.
3 Implicarea. Prin 1974, mi-a căzut în mână un Paris Match, o raritate, pe atunci. Pe copertă avea o fotografie din Vietnam, care a devenit celebră. O fetiţă care supravieţuise unui bombardament incendiar american. Cu timpul, imaginea aceea, chipul îngrozit al fetiţei m-a marcat tot mai mult şi am devenit extrem de sensibil faţă de suferinţa copiilor. Recent, am inaugurat la Biserica Sfântul Spiridon un centru social de asistenţă medicală pentru copiii defavorizaţi, cu 20 de cabinete. Sponsorizez acest centru împreună cu un prieten. Dacă acolo voi putea salva măcar un singur copil, va fi extraordinar.
4 Patriotismul. Cred că am un patriotism sănătos. Militez pentru păstrarea în ţară a soluţiilor inteligente şi aşa procedez şi în domeniul meu de activitate. Întotdeauna am încercat să producem cât mai multe componente în România. Fiindcă, de multe ori, banii europeni doar trec pe la noi, sunt drenaţi prin nişte buzunare şi se întorc tot în Uniunea Europeană, pe maşini şi echipamente. Recent, nişte parteneri americani mi-au cerut nişte ingineri, ca să le îmbunătăţească nişte produse. I-am refuzat. Le-am spus să ne trimită problema şi o rezolvăm aici. Noi nu suntem sclavii nimănui.
* click pe imagine pentru reincarcare daca nu intelegi scrisul.
Trimite Anuleaza